Din seria "mai bine deloc decat asa": Stupizenii pur romanesti

In fiecare zi, fara macar sa imi dau seama, arunc cate un ochi la ce se mai intampla, ce se mai scrie prin presa romaneasca, nationala si locala, incerc sa mai descopar ce bloggeri si-au mai facut aparitia prin mediul virtual, ce website-uri s-au mai lansat, si ce alte bazaconii se mai scriu in fiecare zi. Ma frapeaza ignoranta si simplitatea acestor oameni ce se cred "voci" influente ale societatii, fie iesene, fie romanesti. Mai mult decat atat, vad ca aceste persoane au success, articolele le sunt citite si toate prostiile pe care le scriu, asimilate cu smerenie de catre concetatenii nostri rasariti. Adica, oameni buni, chiar nu mai stiti ce presupune scrierea unui articol adevarat?

Presa nationala mai este cum mai este pentru ca preia efectiv articole intregi din presa internationala. Bineinteles, e genul ala de articol fara cercetare, fara verificare a sursei, fara investigatie proprie, doar o traducere, de cele mai multe ori proasta. Articolele referitoare la politica sau la situatia romaneasca sunt, bineinteles, colorate cat se poate de catre un partid sau altul. Cand ma uit la presa locala, deja la orizont vad scris mare DEZASTRU COMPLET. Un fel de OTV in scris. intamplarea face ca primesc in fiecare zi notificari de la Buna Ziua Iasi pe news feed-ul meu de Facebook si de fiecare data ma minunez de articolele lor: "Bianca Dragusanu nu se lasa", "SOC! Cruduta, in ROCHIE de MIREASA - FOTO" (aoleu, cat de socata ma simt), "Si-a facut nevoile pe mireasa". Iar articolele ce pretind sa aiba un subiect cat de cat acceptabil se intind doar pe doua paragrafe, continut minim de informatie valida, iar la sfarsitul lecturii realizezi ca de fapt ti-ai pierdut timpul si nu ai aflat absolut nimic nou.

Dar trecand la website-urile ce apar precum ciupercile dupa ploaie si vor sa ne invete despre toate cele: sanatate, relatii de cuplu, cariera, bucatarie, moda, deja pot spune ca am migrene serioase. Acum stiu ca lecturile de genul asta au scopul de a fi "usoare" si superficiale, dar unele sunt de-a dreptul haioase in idiotenia lor: "De ce nu imi place sa gatesc?", "Te mai gandesti la prietenul tau din clasa a 2 a?", "Cat de mult timp petreci in fata oglinzii?" Raspunsul meu: "Who cares???". Da, ok, inteleg, orice articol e scris in speranta ca se vor gasi sute si sute de neveste disperate sa raspunda cu cate un comment mai acid si hop fiecare se trezeste specialist, implicit articolul ajunge sa fie punct de atractie. Parerea mea? 5 minute din viata absolut irosite. Oameni buni, va rog, fiti critici, fiti incisivi, fiti curiosi sa gasiti materiale ce merita intr-adevar citite. Viata e prea scurta sa ne putem pierde timpul cu fiecare nimic.

In final, inainte ca cineva sa imi sara in cap, o sa subliniez ca nu vreau sa denigrez presa romaneasca fara sa admit ca si presa internationala e plina de bazaconii. Ba da, e plina, insa in tot oceanul asta de informatie inutila ce ni se serveste cu forta in fiecare zi, se mai gaseste si cate o sursa care merita putin timp si atentie prin simplul fapt ca ne aduce un set de cunostinte noi, si incurajeaza curiozitatea pentru adevar. Cautati asa ceva, si incetati sa mai cititi mizerii.

Surse foto:
http://worldofdtcmarketing.com/bad-journalism-paints-unfair-picture-of-pharma-industry/in-the-news/
http://www.eyeranian.net/2003/05/16,79.shtml

Soul and Mates

In fiecare zi, pentru un minut, doua sau trei, ajung sa ma supar pe mine pentru ca nu reusesc sa fiu consistenta in incercarea-mi modesta de a scrie. Nu vreau sa ma flatez crezand ca sunt atat de multe persoane carora le este dor de obraznicia mea scriitoriceasca, insa stiu ca sunt persoane dragi carora le-ar face placere sa ma vada depanandu-mi gandurile, iar pentru asta, si nu numai, ajung sa scriu din nou :).

In ultimul timp, mintea mi-a tot zburdat in jurul conceptului de suflet pereche, soulmate sau cum vreti sa ii spuneti. Un personaj odata a spus: "I like the word <> and I like the word <>. Beyond that is mystery." Gata, subiectul m-a starnit. Sa nu mai spun ca "Adam si Eva" lui Rebreanu a fost o sursa intensa de fascinatie pentru mine inca din adolescenta. Anyway, intrebarea asta a sufletelor pereche a confuzat suficiente minti intelepte ale acestei lumi, iar Aristofan a fost cel care a teoretizat pe cat posibil un concept ce mie inca imi pare mistic. El a sustinut ca, originar, oamenii aveau 4 maini,4 picioare, un singur cap, dar cu 2 fete, iar pentru ca Zeus s-a temut de puterea acestor creaturi, a destramat uniunea celor 2 fiinte in doua trupuri diferite. Desigur, de aici se naste si conceptul androginului si faptul ca noi, fiinte pacatoase, suntem blestemati sa ne cautam sufletul pereche intr-un timp si spatiu ce nu este determinat. Deci, putem sa calatorim vieti si vieti pana sa ne intalnim sufletul pereche, asta daca e sa credem ca exista asa ceva precum karma si reincarnare. 

Cred ca e drept sa spun ca oricare dintre noi am petrecut macar un anumit numar de minute sau ore contempland asupra unui asemenea concept indraznet. Un suflet pereche? In toata lumea asta? Doar o singura persoana pentru mine? Una singuraaaaaaaaa? Doar gandul ca avem o sansa la 7 miliarde ma face sa rad. Ce inseamna suflet pereche? Chiar exista o persoana ce ne completeaza in mod fundamental, ne termina propozitiile inainte ca noi sa o facem, anticipeaza actiunile noastre si, mai mult decat atat, o recunoastem imediat ce privirile ni se intalnesc? Mare noroc trebuie sa fie pe capul celui ce ajunge sa traiasca un asemenea moment primordial. Voi ce credeti?

Game of ephemeral satisfaction

Aseara am vazut un film pe care nu pot sa il descriu decat intr-un singur cuvant: ciudat. Atat de ciudat, si nu atat de bun, insa m-a tinut cu ochii lipiti de ecranul laptopului doar pentru ca mi-a fost starnita o curiozitate mult prea excentrica pentru a fi exprimata in cuvinte. Pentru curiosi, filmul se cheama The Ice Storm si practic dezvaluie vietile plictisitoare, blocate in rutina, si pline de perversiune ale familiei de rand din suburbia americana din anii '70. (subiect ce demonstreaza teoria mea ca suburbiile americane sunt atat de lipsite de viata incat incurajeaza inflorirea sociopatilor mai ceva decat Bronx, NY). In fine, intriga filmului devine deosebit de inchegata si incalcita, alimentata de multiple tensiuni sexuale, atat intre odrasle, cat si intre parinti, iar deznodamantul nu face decat sa restabileasca o anumita ordine morala, printr-un maret sacrificiu uman. Epic, ar spune unii. Insa, nu asta este motivul pentru care scriu despre filmul asta. Un anumit element din film mi-a atras atentia intr-un mod deosebit, si anume un joc.

Jocul este foarte simplu si se desfasoara in felul urmator. Se organizeaza o petrecere la care participa toate cuplurile plictisite si satule de viata cotidiana, iar la intrare, fiecare cuplu lasa cheile de la masina intr-un bol. La finalul petrecerii fiecare femeie extrage o cheie din bol, iar proprietarul cheii este nevoit sa conduca femeia acasa oferindu-i serviciul complet de transport si satisfactie sexuala. Practic sotii vad cum sotiile lor iau de brat pe vecinul si il duc acasa pentru jocuri si mai putin ortodoxe si sunt total ok cu asta. Dupa scena asta, nu am putut sa nu apreciez talentul cu care regizorul filmului a pus in scena perversitatea mitului etern al familiei. Of course, cu totii stim ca sunt cupluri mai excentrice care, din plictiseala sau placere, prefera sa frecventeze renumitele swingers parties, si asta e ok. Am tot respectul pentru acele cupluri, pentru ca nu incearca sa para ceea ce nu sunt, iar conceptul de cuplu reprezinta o bucata de aluat pe care o modeleaza dupa bunul plac. Insa, ce e unic in filmul asta, este ca fiecare familie lupta atat de greu sa pastreze aparenta fericirii si a perfectiunii, si incearca atat de greu sa ascunda propriile perversiuni incat nu te poti abtine sa te intrebi daca institutia familiei inseamna cu adevarat ceea ce ar trebui sa insemne. In esenta lui, filmul este trist, desi unii il catalogheaza drept comedie. In esenta lui, filmul arata cum rutina si nefericirea din sanul familiei, conduce spiritul uman la actiuni neasteptate si la decizii ce nu fac decat sa adanceasca si mai mult sentimentul de nefericire. Perversiunea apare aici ca un drog, o modalitate trecatoare de evadare, ce atrage cu sine gustul amar al tragediei. Nu pot sa spun decat ca filmul asta m-a facut sa ma intreb serios daca a avea o familie aduce cu adevarat fericirea.

Birth

One of my latest attempts of expression...

Birth

This ocean that you laid in front of me is endless,
Angry, threatening waves come closer and closer.
Dry wind.
Will I ever see my blue sky in this dark reflection?
We walk, and walk, blind sheep ready to forget, ready to touch the cold of the unknown,
We walk and walk some more, alone, driven by lust and ego.

I want to rise from the see, pure, untouched,
I want to hold the hand that brings much needed warmth, much needed love,
I want to purify my soul of false prophecies and guilty love,
I want you to revive my tired being with a kiss of eternity.

Andreea's special spring

A mai trecut un an, a mai venit o primavara, si inca o data incep sa rad sub soare, ma bucur de faptul ca pofta de hibernare mi-a mai trecut, de faptul ca in sfarsit lumina dureaza mai mult in zi si ca nu mai trebuie sa port 3 straturi de haine de fiecare data cand imi fac curaj sa ies din casa. Dar mai mult decat atat, primavara este foarte speciala pentru mine pentru ca reprezinta un inceput, inceput de dorinte si vise, inceput de promisiuni de iubire, inceput de ras, inceput de un nou drum, inceput de viata. Fenomenul asta ciudat nu se intampla doar in cazul meu, cumva trezitul naturii aduce un suflu de viata in mintea si inima oricarui observator cat de cat perspicace. 

Inceputurile, insa, sunt inselatoare. Viata ni se prezinta precum un drum serpuit, plin de rascruci, plin de balauri sub poduri si in copaci, iar un nou inceput, reprezinta de multe ori, o noua directie, o bifurcatie, o noua hotarare, si in definitiv, o noua dilema. Si uite aici incepe tragedia. Uite ca inceputurile nu aduc cu ele doar proaspatul aer al noului, sau entuziasmul necunoscutului, inceputurile nu sunt doar pline de veselie si serenitate, inceputurile aduc bucuroase greutatea responsabilitatii si au obiceiul de a ne sacai al naibii de mult. In fata unui nou inceput, sau in fata primaverii, ne gasim contemplativi, nehotarati, ganditori, confuzi si pierduti. Tare am vrea ca drumul asta pe care il numim viata sa fie mereu insotit de decizii intelepte urmate de consecinte glorioase, am vrea ca o forta superioara sa ne arate calea ce trebuie urmata, iar aceasta grea povara a deciziei sa ne fie ridicata de pe umerii tineri. Inutil sa spun ca acest lucru e imposibil.

Totusi, vreau sa cred, in momentele mele cele mai naive sau poate cele mai luminate, ca viata nu e decat un set de coincidente, de fapte intamplatoare, de cauze si efecte, o roata uriasa in mijlocul careia ne invartim noi toti, bietii muritori, iar tot ce putem sa facem e sa speram ca suntem suficient de inteligenti sa transformam pana si cea mai proasta decizie intr-una cel putin folositoare. Personal, sunt sigura ca orice decizie pare stupida la inceput de drum, si cea mai buna atunci cand oricum este prea tarziu sa mai dam inapoi. Asa suntem noi oamenii, imprevizibile fiinte, dar cu un ciudat aer de masina, programati spre regenerare si impacare a sinelui chinuit. 

Surse Foto:  http://exploringthemind.com, http://thecollaboratory.wikidot.com

Welcome to the meat market

Aseara m-am trezit in mijlocul unei conversatii revelatoare, si nu din cauza subiectului. Aseara am vazut cum mi se insira in fata toate frustrarile pe care omul de rand le resimte atunci cand se afla intr-un anumit cadru social. Aseara am vazut, mai mult ca oricand, ca majoritatea contextelor sociale, fie ele formale sau informale, nu sunt decat forma eleganta a pietei din cartier. Ca si componente principale avem:

MARFA SI VANZATOR: Atat de mult ne-am obisnuit cu acest rol, chiar imbratisandu-l, incat incepem sa folosim fraze de genul "Am incercat sa ma vand cat mai bine", "M-am vadut foarte scump". Deci, nu numai ca ne-am obisnuit sa fim o marfa, dar a inceput sa ne si placa. Nu conteaza daca suntem la un interviu pentru un job, la o reuniune cu fostii colegi, la o masa in familie, sau chiar si la o prima intalnire, activitatea noastra preferata este sa ne vindem. Trebuie sa aratam ca suntem mai buni, mai "copti", din soi bun, mai aratosi, mai mari decat competitia, si la pretul cel mai bun. E uimitor cat de mult timp petrecem sa convingem "cumparatorul" ca noi suntem cea mai buna alegere, pentru ca partea interesanta sau "tricky" este ca noi suntem responsabili sa ne fim proprii vanzatori.

 Fie ca ne vindem in fata prietenilor, in fata posibilului angajator sau in contextul unei eventuale relatii, trebuie sa fim al naibii de buni la asta, ca de nu, ramanem la coada turmei si nu e bine. Pana si a fi bun la a ne vinde a devenit o problema, pentru ca e din ce in ce mai greu sa fugim de clisee de genul : "da, sunt o persoana foarte flexibils", "sunt organizat, perfectionist", "am calitati de lider", "am trecut examenul cu brio", "mi-am cumparat o noua masina", "detin propriul apartament", "tocmai am participat la un eveniment de caritate". Si de ce toate astea? Pentru ca inca de cand suntem mici, am invatat sa fim in competitie unul cu celalalt, sa ne dovedim ca suntem mai buni, si am invatat ca unica modalitatea de a fi acceptati de societate este daca luptam din greu sa fim in fata, uneori ignorand principiile si normele ce se strecoara in propria constiinta.

CUMPARATORUL: Pe langa faptul ca suntem marfuri si vanzatori, de multe ori ne gasim in ipostaza de a fi "cumparatori". Si ne place foarte mult ipostaza asta nu numai pentru ca e cea mai usoara, dar pentru ca ne ofera mult ravnitul statut al puterii. Noi suntem in control, avem puterea si posibilitatea mareata de a alege. Si daca ne deranjeaza oarecum ca trebuie sa fim o marfa, si trebuie sa ne vindem, nu ne deranjeaza absolut deloc sa fim cumparatori, si linistiti, ne plimbam printre tarabe, si cunoastem cat mai multe "marfuri", pana gasim una ce ni se potriveste, sau care ne poate satisface o nevoie imediata.


Personal, cred ca o societate bazata pe colaborare si cooperare functioneaza mult mai bine decat una bazata pe competitie, prin cooperare reusim sa ne valorificam si sa ne respectam mult mai mult unii pe altii. Nu pot sa nu ma gandesc cat de departe am fi ca si fiinte umane si cat de mult am avansa din punct de vedere tehnologic, spiritual si cultural daca am privi toti catre acelasi scop tinandu-ne de mana, in loc sa dam din coate ca sa iesim in fata. Si uite asa, dragii mei, ma vand voua :).

Scrisoarea mea nervoasa catre iubire

 

The English version of the article is in the continuation of the Romanian version.

"Take this kiss upon the brow!
And, in parting from you now,
Thus much let me avow-
You are not wrong, who deem
That my days have been a dream;
Yet, if Hope has flown away
In a night, or in a day,
In a vision, or in none,
Is it, therefore, the less gone?
All that we see or seem
Is but a dream within a dream.[...]"

Edgar Allan Poe, A dream within a dream 

Draga iubire,

Dupa zile de confuzie si griji, m-am decis sa iti scriu si sa te iau la rost pentru toate angoasele, pentru toate temerile si dilemele mele, pentru noptile in care nu pot dormi, pentru zilele in care nu pot sa zambesc si pentru momentele in care simt ca lumea este la picioarele mele. Cum si cine a suflat atata putere peste tine? Tu, imaginea unei trairi fragile, intruchipare a unei zeitati cu ochi halucinanti si atingeri inselatoare, te strecori incet si rece, precum un sarpe, si incolacesti cu putere, pana la strangulare, fiecare inima ce iti iese in cale. Inclusiv pe a mea. Ai pandit-o bine, ai asteptat, si ai prins-o mai ceva ca intr-o menghina. O sa ii dai drumul vreodata? Realizez ca sunt neputincioasa in fata ta, revolta mea nu face decat sa te amuze, iar lupta pe care o port cu tine e demult pierduta.

Cand o sa incetezi sa joci pe degete suflete, precum monezi vechi si ruginite, si o sa oferi mai mult decat bucuria unui moment ce se incheie inainte sa apucam sa clipim? Da, imi mai arunci cate un os, ici colo, ma ingani cu un zambet, ma amagesti cu un "Te iubesc", imi oferi minunata clipa de iluzie, si apoi ma arunci din nou in vartejul de indoieli si temeri. Asa ca te rog, politicos si oarecum nervos, fii mai blanda cu mine, neputincioasa ta victima, strangeti aripile negre-rosii ce se odihnesc si sporesc greutatea sufletului, si lasa-ma sa respir aerul curat al serenitatii.

A ta victima revoltata,
Andreea 




Dear love,
 
After days of confusion and worries, I decided to write a letter to you and let you know that you are responsible for all my fears, all my dilemas, for all the sleepless nights, for all the days when I can't smile, and for the moments when I feel the world lays at my feet. How and who gave you this gift of immense power? You, the somptous image of fragile beings, goddess with hallucinant eyes and deceiving touches, you sneak behind me, slowly and cold, like a serpant, and you use your charms to strangulate my heart, with such power and such indifference. Will you ever let it go from your  ruthless claws? I realize that I am helpless, my revolt is only amusing you, and this struggle resisting you is useless.

When will u stop playing with all our souls, and you will offer us more than the joy of a moment that ends before we even blink? Yes, you throw me a bone, now and then, you deceive me with a smile, you make peace with an I Love You, you give me the wonderful second of illusion, and then you throw me back again in the vortex of doubts and fears. So I ask you, politely and somehow anxiously, be gentle to me,  your impuissant victim, lift your black-red wings that lay on me, and give me the chance to breath the fresh air of serenity.

Your indignant victim,
Andreea

Will you be my Valentine?

The English version of the article is in the continuation of the Romanian version.

"To-morrow is Saint Valentine's day,
All in the morning betime,
And I a maid at your window,
To be your Valentine.
Then up he rose, and donn'd his clothes,
And dupp'd the chamber-door;
Let in the maid, that out a maid
Never departed more."

 W. Shakespeare, Hamlet 

Uite ca a mai trecut un an si ne regasim din nou in intampinarea controversatei zilei de Sf. Valentin. Zic controversata pentru ca sunt atat de multe guri ce critica acest trend al romanului de a sarbatori ziua de 14 februarie, atat de multe critici aduse consumerismului ce se invarte in jurul acesteia si atat de multa indoiala cu privire la autenticitatea ei. Din punct de vedere cultural, nu ma opun sarbatoririi acestei zile pentru ca, in primul rand, noi romanii, nici nu ne tinem de traditiile Romaniei. Pentru ce avem ziua de Dragobete daca nimeni nu o sarbatoreste? Si mai mult decat atat, de ce nu as sarbatori dragostea in mod oficial mai mult de o data pe an? Din partea mea, sa fie si Dragobete, si Sf Valentin si inca vreo 3 sarbatori ale iubirii intr-un an. Cu cat mai multe cu atat mai bine. Vreau iubirea sa fie celebrata, fara numar.

Mai mult decat atat, pentru foarte mult timp am trait sub falsa impresie ca oferitul de flori, ciocolata si felicitari de Sf. Valentin este o stupida inventie a culturii vestice, si mai ales a Statelor Unite ale Americii, pentru a stimula cheltuitul banilor si a aduce profit companiilor ce mizeaza pe idealismul indragostitului de zi cu zi. Insa m-am inselat. Ziua de Sf Valentin a fost sarbatorita in Europa inca din secolul 15 prin daruirea de cadouri intre indragostiti, mai ales flori, felicitari personalizate si alimente cu inalt continut de zahar. Felicitarea de mai jos, spre exemplu, este din anul 1909. In definitiv, Sf. Valentin ramane o sarbatoare ce a existat in sanul culturii si civilizatiei europene de secole, doar faptul ca observam si constientizam ziua asta, e dovada ca putem rezona cu bogata cultura a vechiului nostru continent. Iar cei ce se vor "sceptici" nu fac altceva decat sa se ascunda si mai mult sub cochilia ignorantei si a nepasarii.

Si ca sa nu ma lungesc prea mult, spun de ce nu? De ce nu as sarbatori dragostea, fie ca este pe 14 Februarie, pe 24 Februarie sau in orice alta zi a anului? Chiar si pentru cei mai "drepti" din turma, spun, nu o sa ne aduca la faliment o floare si o ciocolata, si nici vanzatorul din coltul strazii nu isi va trimite copilul la universitate pe banii cheltuiti pe un fir de trandafir. Remember, ziua de Sf. Valentin nu te va adanci in saracie, dar nici nu va favoriza aparitia vreunui Cupidon gras ce arunca cu sageti pasionale spre obiectul iubirii tale secrete . Asa ca, va spun voua, Happy Valentine's Day! Si la mai mare!

So another year has passed and we find ourselves welcoming the controversial day of St Valentine.  I call it controversial because there are so many mouths that criticize this trend of Romanian people of celebrating the day of 14^th of February, there are so many doubts regarding the consumerist phenomena which revolves around it, and so much suspicion towards the authenticity of this celebrating day. From a cultural point of view, I do not oppose this day because, first of all, we Romanians don’t even celebrate and cherish our traditional holidays. What for we have the day of Dragobete if we don’t celebrate it? And more than that, why wouldn’t I celebrate love more than once a year (officially or not)? From where I stand, let there be Dragobete, Valentine’s Day and another 3 more days in the calendar celebrating love.

For the longest time I lived under the impression that the offering of flowers, chocolates and cards for Valentine’s day was the stupid creation of western culture and of The United States especially, designed to stimulate the spending of money and to bring profit to companies that falsely encourage the idealism of the man in love.  But I was wrong. Valentine’s Day has been celebrated in Europe since the 15^th century through giving flowers, personalized Valentine cards and foods with high content of sugar. The card below, for instance, was created in 1909. Ultimately, Valentine’s Day remains a celebration day that has existed within the European culture and civilization for centuries, and, in my humble opinion, there is no harm in resonating with the vast culture of our old continent.

I don’t want to be too long and boring, so I say, why not? Why wouldn’t I celebrate this day, be it on the 14^th of February or 24^th of February, or any other day of the year? Even for the “righteous” in the flock, I say, it won’t bring you to bankruptcy to buy a flower and chocolate on this day, neither the man sitting at the corner of the street, selling some flower will send his child to university from a Valentine’s Day sale. Remember, Valentine’s Day will not through you in the middle of poverty nor will bring, to the salvation of your love life, a fat baby Cupid who throws arrows of love towards your object of desire.  It is just a day, possibly a beautiful one.

Intelepciune transmisa pe cale orala

Toata activitatea politica actuala din Romania imi da un puternic sentiment de anxietate, discomfort si maxima plictiseala: nou prim ministru, noi ministri, nou guvern, nou discurs, noi fete, same old bullshit. Am citit parte din discursul lui Basescu in replica la numirea lui Razvan Ungureanu ca prim ministru si nu puteam sa ma opresc din a-mi spune: cine este amatorul asta? Sau mai bine zis cine este amatorul care ii scrie discursurile? (nu imi insult capacitatea de gandire crezand ca Basescu ar fi destul de inteligent sa lege doua fraze coerente fara o hartie ajutatoare). Ce sa spun, un discurs atat de plictisitor si plat incat te pune imediat la nani. Pe langa faptul ca e incredibil de plictisitor, e un discurs banal, ridicol de fals, un discurs in care predomina cuvantul "Multumesc" adresat fostului guvern Boc, ce sa mai spun, un adevarat circ pus in scena cu foarte putina gratie si diplomatie: "Pentru efortul extraordinar pe care Emil Boc şi echipa lui l-au depus le mulţumesc. Le mulţumesc pentru că azi au adus România în condiţia de stabilitate econmică şi financiară." (are you for real??) Au adus Romania unde??
Ii multumeste guvernului Boc pentru ca a pus in aplicare "o parte" (adica putin peste limita de 0) din planul campaniei electorale "Premierul Emil Boc şi echipa sa nu s-au mulţumit doar cu măsurile necesare trecerii prin criză. Ei au vrut şi modernizarea statului român. Era un angajament al meu din campania din 2009. Vreau să le mulţumesc încă o dată că au ţinut cont ca măcar parte din programul cu care un candidat câştigă Preşedinţia să fie pusă în aplicare.", pentru ca a luptat ca un adevarat haiduc impotriva crizei (te rog, indatorirea si saracirea poporului nu echivaleaza nici pe departe cu lupta impotriva recesiunii). Se pare ca politicienii nostri nu se mai satura sa joace rolul de clovni, nu se mai satura de a minti, si nu se opresc in a subestima romanii de rand. Jenant de-a dreptul. Apoi, cireasa de pe tort: "A fost cabinetul care ne-a trebuit într-un moment în care aveam nevoie de un guvern care să-şi asume riscul. Fiecare a avut problemele lui, dar au rezolvat problemele de fond, iar pentru asta le mulţumesc." Au rezolvat problemele  de fond. Intelegeti voi ce vreti din asta.

Cred ca ar fi mai bine sa ma opresc. Articolul asta mi-a stricat deja ziua.

Walls of our own

"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."


Ieri am vazut The Shawshank Redemption. Faptul ca m-am oprit la filmul asta a fost o pura intamplare, dar recunosc, am fost intrigata de faptul ca este pe primul loc in topul celor mai bune 250 de filme pe IMDB. Postul asta nu va fi, insa despre film, cat va fi despre gandurile si deceptiile ce mi-au fost trezite urmarindu-l. E de ajuns sa spun ca protagonistii acestui film traiesc intr-o inchisoare, cusca ce le-a devenit intre timp casa, cusca ce i-a institutionalizat, ce i-a indoctrinat, iar toata viata de detinut si-o petrec gandindu-se ca exteriorul, lumea din afara, este de fapt capcana si sursa tuturor temerilor si angoaselor. Inchisoarea devine o lume in sine, devine un intreg univers, guvernat de reguli ce par a fi perfect acceptabile, nimic nu mai este catalogat drept inuman. Uitandu-ma la filmul asta, nu am putut sa nu ma gandesc la societatea si lumea in care traim. Intreaga experienta m-a facut sa ma intreb: Cu ce este, pana la urma, viata noastra diferita fata de cea a unui detinut?. Viata "moderna" a oricaruia dintre noi a devenit atat de regimentata, atat de stricta, incat de multe ori devenim proprii nostri prizonieri, de multe ori realizam ca nu putem sa evadam si ca suntem captivi in dansul asta salbatic, iar singura solutie este sa tinem pasul. Ne trebuie o agenda, ne trebuie un program pentru a gasi spatiu pentru fiecare aspect important din viata noastra. Pentru ca traim intr-o societate guvernata de puterea banului si de autoritate financiara, suntem invatati ca succesul se masoara in numarul de zerouri din contul bancar. Asa ca ce avem mai bun de facut decat sa alergam toata viata dupa aceasta fata morgana ?

Cuminti si ascultatori, ne trezim la ora 7, de luni pana vineri. Daca suntem cu adevarat determinati putem munci si cate 12 ore pe zi, doar doar primim o marire. Ajungem acasa dupa o zi extenuanta si tot ce putem visa e sa mancam si sa ne prabusim in fata televizorului, sau poate sa urmarim un documentar pe internet (asta daca intr-adevar suntem ambitiosi si dornici de "dezvoltare personala"). Sambata si duminica (daca nu lucram), ne ramane sa facem cumparaturile pentru saptamana ce urmeaza, pentru ca bineinteles avem nevoie de combustibil. Desigur, mai este si incercarea disperata de a ne spune noua insine ca nu ne irosim viata chiar degeaba prin ocazionalele iesiri cu prietenii, gratare, cititul razlet al unei carti. Acum spune-mi cum este diferita viata noastra fata de a unui detinut?

  Da, inchisoarea noastra are gratii invisible, gratii subtile, gratii metaforice. Si da, inchisoarea noastra poate cuprinde lumea intreaga, are mai multe gadget-uri si upgrade-uri, are celebritati si activitate de noapte, inchisoarea noastra are o intreaga industrie a entertainment-ului si e scaldata in artificii. Dar tot prizonieri suntem, toti suntem institutionalizati in cadrul aceluiasi sistem, in cadrul unei organizatii, suntem numere, statistici, suntem catalogati si apreciati in functie de performanta ( buna purtare), suntem cai ce alearga intr-o cursa infinita. Acum nu pot decat sa ma gandesc la o cale de evadare.

"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."

  Yesterday I watched The Shawshank Redemption. I watched this movie by pure chance, probably intrigued by the fact that it has been rated best movie in IMDB’s top 250. This post will not be about the movie, but about the thoughts and deceptions that got awakened within me. It is enough to say that the protagonists of this movie are living inside a prison, a cage that has become their home, a cage that institutionalized them, that indoctrinated them, to the point that they see the outside world as the source of fear and anxiety, the prison becomes a world in itself, a universe governed by rules that seem confortable and make sense to the inmates. Watching this movie, I couldn’t help thinking about the society and the world in which we live. This experience made me ask myself: How is our life different from a prisoner’s life? Our “modern” life has become so regimented, so strict, that we often discover we are our own prisoners, we realize that we cannot escape our own existence and the only solution that we see in sight is keeping up with this savage dance of life. We need agendas, organizers, we need schedules to find space in our lives for everything that matters. Because we live in a society that is governed by money and financial authority, we are taught that success is only measured in the number of digits of your bank statement.  So all it is left to do is to spend our lives chasing this chimera.

  Well behaved and obedient, we wake up at 7 am, Monday to Friday and if we are really ambitious, we work as much as 12 hours a day. We get home after an exhausting day and all we can dream about is a good dinner and a long nap. Here and there, maybe we will watch a documentary, just for the sake of our personal development. Saturday and Sunday (if we’re not working), we’re busy doing grocery shopping for the following week because, like every machine, we need fuel. Of course, there is the occasional desperate attempt to tell ourselves that our life is not completely wasted by going out with acquaintances, going to barbeques, reading a book. But I am asking you, how is our life different from the life of an inmate?

  Yes, our prison has invisible bars, subtle, metaphoric bars. And yes, our prison can expand to the size of the entire world, has more gadgets and upgrades, has celebrities and a night life, our prison revolves around the entertainment industry and it abounds in fireworks. But we’re still prisoners, we are all institutionalized inmates within the same system, inside a huge mechanism, within an organization, we are numbers, we are statistics, we are appreciated and rated based on performance (well behaved inmates), we are race horses that run in an infinite circle. Now I can’t stop thinking about a way to escape…