The money circus and me

The English version of the article is in the continuation of the Romanian version.

Abia azi am putut sa ies de sub patura de neputinta si sa imi fac curaj sa scriu. Pana acum nu am putut fi decat un spectator, decat o pereche de ochi ce priveste la franturi de realitate, si un creier care proceseaza informatia ce se perinda in media. Trebuie sa recunosc, prima data cand am apasat PLAY pe un video cu protestatarii din Romania, un fior si un ciudat sentiment de bucurie m-a cuprins. Cuprinsa de o neasteptata emotie patriotica, mi-am zis "Da! Da!, pentru prima data ceva se petrece!" In sfarsit exista o traire, o reactie la tot ce am inghitit pana acum. In sfarsit s-a trezit o farama de constiinta nationala ce a spus: "Stai putin! Nu!". Cred ca o revolutie va incepe? Nu. Cred ca protestele vor fi din ce in ce mai mari, iar din ce in ce mai multi romani vor fi implicati? Probabil nu, dar tare mult sper ca urma de solidaritate pe care inca o posedam sa nu se piarda in oceanul propagandist promovat de media.

Dar cum stau lucrurile de fapt? Pentru ca suntem copii ascultatori ai mamei FMI, este de la sine inteles ca vom asculta de fiecare ordin. Prin urmare am redus salariile bugetarilor cu 25%, am limitat numarul angajatilor din sectorul public, si am hotarat, asa ca inceput de an, sa schimbam legea sanatatii. Cu totii insa stim ca toate aceste decizii pe care demnitarii tarii le iau nu tin cont de nici o culoare de situatia actuala in care Romania se afla. Bun, si ce anume spune noua lege a sanatatii? In linii mari, casele de asigurare vor trece de la a fi gestionate de stat, la a fi private, iar romanul de rand va trebui sa isi achizitioneze asigurarea de sanatate care poate fi obligatorie sau voluntara. Asigurarea obligatorie acopera doar ingrijire de baza, ce de fapt inseamna aproape nimic, iar asigurarea voluntara poate fi extrem de benefica pentru asigurat, dar surpriza, costa. Si poate costa de la 30 ron pana la 50 de euro pe luna! Si acum vine intrebarea pe care sunt sigura ca o aveti in minte? Cum isi poate permite romanul de azi asa ceva? Raspunsul: Nu poate. Nu atunci cand nu are un loc de munca, sau cand munceste dar nu primeste salariul cu lunile. Mi se pare absurd ca cei care ar trebui sa ne apere interesele cel mai bine  sunt mai mult decat dispusi sa ne arunce in gura ucigatoare a falimentului.

Cireasa de pe tort a fost bineinteles repunerea in functie a lui Arafat, strategie clara din partea presedintiei de ne arunca un os, de a ne determina inca o data sa inchidem ochii neputinciosi si ignoranti. Ma intristeaza faptul ca presa din Romania duhneste a coruptie si propaganda, si desi aceasta nu este o problema neaparat nationala, constituie un pericol deosebit pentru romani. De ce anume? Pentru ca romanul nostru nu se raporteaza la situatia economica si financiara internationala, pentru ca romanul peste 40 de ani nu foloseste internetul pentru a analiza fapte si contexte din surse diferite si pentru a obtine cat de cat o perspectiva obiectiva asupra genului de informatii ce ne inunda creierul zilnic. Romanul de rand ajunge acasa dupa o zi de 12 ore de lucru, si in cel mai bun caz deschide televizorul sa asculte stirile (in cazul in care Steaua nu are vreun meci) de la Antena, ProTv si altele (fiecare din aceste posturi sunt puternic influentate politic). Romanul nostru nu are nevoie de o revolutie a violentei, sau o revolutie a armelor, el are nevoie de o revolutie a cunoasterii, de largire a propriului orizont, de o revolutie culturala. Romanul nostru trebuie sa arunce ochelarii de cal, sa iasa din mlastina ignorantei si sa va priveasca lumea cu ochi vii si critici. Cand romanul nostru va fi treaz, atunci intr-adevar se va simti o schimbare. Pana atunci, somn usor!

Today I was finally able to shake the cover of helplessness that I surrounded myself with and actually write.  Until this moment, I could only be a spectator, a pair of eyes that watches fragments of reality and a brain that processes the information circulating in the media. I have to admit, the first time I watched a video with the protests happening in Romania, I felt an unexpected thrill and a strange feeling of happiness took over. Overwhelmed by this strange patriotic emotion, I told myself “Yes, yes! For the first time in so many years, something is happening!”. Finally, I can see determination, a reaction to everything that we, as a nation, suffered from.  There is finally a shred of national consciousness left, a shred that makes people say “NO!”.  Do I believe that a revolution will start? No. Do I believe that these protests will intensify and more people will engage into this solidarity movement? Probably not, but I really hope that the last trace of national solidarity that still exists inside Romanians doesn’t go extinct into the propagandist ocean originated by the media.

Because we are well behaved children of mother IMF, it is clear that our nation will follow every single order without blinking an eye. Therefore, we have reduced the budgetary wages with 25%, we have reduced the number of employees in the public sector and starting this year, we have also decided to change the law that governs our health system. So what does the new law say?  Basically, the insurance companies will stop being governed by the state and will become private, forcing every Romanian citizen to buy their health insurance (which is mandatory and voluntary). The mandatory insurance will cover only the basic medical care (whatever that means), and the voluntary insurance can be very beneficial for the patient but surprise, surprise, it costs.  This voluntary medical insurance can go up to 50 euros a month, which is clearly affordable to a person that is making approximately 300 euros. And now comes the inevitable question. How will Romanians afford this? They can’t! It seems absurd to me that the ones that are governing us, the ones that should defend our interest the most, are the ones ready to throw all of our country right in the gut of the ruthless monster of bankruptcy.

  The cherry on top is, of course, the reinstating of Arafat’s position within the Ministry of Health, clear presidential strategy of distraction, strategy of throwing the ignorant nation a bone to chew on.  What saddens me is the fact that all Romanian media reeks with corruption and propaganda and the Romanian audience is constantly exposed. This matter is not at all a national one, but it seems to be particularly dangerous for the average Romanian citizen. This happens because our average Romanian is not in the pursuit of truthful information, is not at all interested in filtering the information that is being fed to him, he is not interested in getting an objective perspective on the kind of information that floods his brain on a daily basis, and most importantly he is not interested in analyzing the international economic and financial context that influences the situation in our country. Our Romanian citizen does not need a violent revolution, he does not need a revolution of authority and power. He needs a revolution of knowledge, a revolution of the mind, a revolution of critical thought. He needs to pull himself out of the ignorance swamp and look at the world with wiser eyes. When our nation’s intellectual consciousness will rise again, there will be a real change. Until then, sleep tight and keep on dreaming!

Beautiful dance of deception

Dupa indelungi dezbateri, am decis ca, incepand de azi voi scrie blogul meu si in limba engleza. Desi sunt constienta ca nu ma pot traduce la fel de bine intr-o limba ce imi este, in definitiv, straina, voi face un efort sa transmit o particica din mintea mea si cititorilor internationali. Dar ca sa revenim la lucruri mai serioase...

Trebuie sa o spun din nou: rasa umana ma dezamageste. Ma intreb daca am putea cumva inlocui natura diabolica pe care noi, homo sapiens sapiens, o avem. Nu vreau ca titlul sa fie ambiguu pentru dragii mei cititori, dar in postul asta voi vorbi despre dragoste. Exista oare un asemenea concept precum dragoste pura, inocenta? Exista oare iubire neconditionata? Iubirea in care esti gata sa dai totul in schimbul a nimic? Inclin sa cred ca raspunsul la toate aceste intrebari este NU. Pana si vechiul mit al gradinii raiului e infestat de iubire conditionata si razbunatoare. Dumnezeu spune foarte clar cuplului primordial sa nu manance din copacul Cunoasterii Binelui si Raului pentru ca altfel "izvorul" de iubire va seca, iar cand cei doi gusta din fructul oprit sunt izgoniti din gradina raiului. Gata! Iubirea a incetat. Dumnezeu ii arunca pe cei doi intr-o lume pustie si ii lasa sa infrunte orice obstacol fara pic de ajutor. Unde a disparut toata iubirea? Unde s-a dus nevoia de protectie a celui pe care il iubesti? Si mai mult decat atat, daca forta suprema la care se inchina milioane de oameni a oprit izvorul iubirii, cum putem noi muritorii de rand sa il repornim si sa il mentinem tanar?

Daca stam sa ne gandim bine, unul din cele mai vechi conflicte ale omenirii, Razboiul Troian (si da, acest eveniment este dezbatut de istorici), a izvorat din intrigile si intunericul iubirii. Zeita dragostei, Afrodita, a rasucit si incurcat atat de tare cararile iubirii facand-o pe Elena, sotia lui Menelaus sa se indragosteasca de Paris, incat acest sentiment, aparent pur si nobil, s-a transformat in cel mai performant instrument al manipularii. Zeii au stiut ce au stiut. Iubirea descopera vulnerabilitatea fiecarui individ, si poate fi utilizata in cele mai meschine scopuri. Iubirea transforma ratiunea in pura copilarie, transforma nesemnificativul in suferinta si fericirea in durere sfasietoare. Atata putere se afla in mainile iubirii incat noi, muritorii, cadem invinsi. Singurul lucru la care putem spera este intalnirea unui suflet ce va tine in palma inima noastra, si nu o va sufla in bataia vantului precum o papadie, ci o va ocroti si proteja pe veci. Singura dificultate este gasirea unei persoane ce poate ca nici nu exista. Si atunci ce raspundem in fata iubirii?


After many debates, I've decided that, starting today, I will write my posts in English too. I am well aware that I cannot translate myself well enough using a language that is ultimately foreign to me, but I will do my best to divulge parts of my confused mind to my international readers as well. So let's get down to business...

I have to say it again. Human race continues to disappoint me. I wonder if there is a way in which we can replace the evil nature that we, homo sapiens sapiens, seems to own and possess.  I don't want the title of my post to be ambiguous to any of my dear readers, so I am telling you from the start I will be talking about love. "Oh, love such an amazing experience..."(many would melancholically say). I can't stop asking myself if there is such a concept of innocent, pure love? If there is such a thing as unconditional love? Are we, individuals, ready to sacrifice everything, not waiting for something in return, in the name of love? I incline to respond to all of these question with a simple word: No. When we look back, we realize that the oldest myth of man kind, the myth of Adam and Eve, is infested with conditional and vengeful love. The ever loving God commands to the primordial couple not to eat from the Tree of Knowledge of Good and Wrong, because if they do, severe consequence will fall upon them. The minute Adam and Eve taste the forbidden fruit, all the love and forgiveness goes out the window.  That is it! The lights went off and the love has stopped. God throws the two sinners into a world of unknown, a world of solitude, and let's them face all the obstacles of the world without any divine help. So where did all the love go? Moreover, if the supreme force in which millions of people believe, has clogged the spring of love, how can we mortals start it again and keep it young? 

If we give this idea a good thought, we realize that one of the oldest conflicts between humans, the Trojan War (and yes, I know that historians are debating the veracity of this event), sprang from the plots and darkness of love. The goddess of love, Aphrodite, twisted and manipulated the concept of love so badly, making Helene, wife of Menelaus, to fall in love with Paris, that this emotion that apparently is pure and noble, became the ultimate manipulation instrument. Gods knew where the power rests. Love reveals the vulnerability of every human being and it can be used in the most trivial way. Love transforms reason into pure naivety, transforms the insignificant into suffering, and turns happiness into heartbreaking pain. There is so much power lying in the hands of love, that we, mortals, don't have any other choice than to surrender. We can only hope that we will meet another soul, that will keep our heart in their palms, without hurting it, but protecting it and defending it against the wind of uncertainty. The only difficulty is finding such a soul in this putrid sea of weakness and vice. After all this, how do we respond to the overwhelming power of love?

Viata de student sau partiala lobotomie?

Sambata asta am avut o revelatie, un pic amara, si poate cam taioasa, dar  in mod cert mi-a lasat un zambet pe buze. Am petrecut 2 ore, spre nefericirea mea, intr-un bar de studenti, aka HELL. Si cum nu vreau  sa imi sara toata lumea in cap (desi poate ar fi comic), o sa si argumentez afirmatia in care cred cu tarie: Pentru unele persoane viata de student nu e nimic altceva decat o pierdere de timp si o gaura in buget. Bun, sa incepem cu inceputul: Locatie: Madison Pub, campus universitar; Numar de persoane in club: Fara numar; Media de varsta: 18-21 ani; Muzica: proasta si neinteligibila; Bautura serii: Berea aruncata peste tot si toti; Activitatea preferata: Calcatul in picioare a gecilor celor ce sunt prea beti sa le mai tina in mana (asta chiar m-a facut sa rad). Ma si vad in mijlocul multimii, mica si nervoasa, inchisa la haina pana in gat(am decis sa tin paltonul pe mine de teama sa nu il pierd, in plus imi apara rochia de constantele dusuri cu bere si ma simteam putin mai in siguranta atunci cand eram impinsa in toate partile). Ce sa mai, a fost o adevarata cursa de roller coaster.


Cand am ajuns acasa, duhnind a bere (desi nu asta a fost ceea ce am comandat), am inceput sa ma gandesc la tot ce inseamna viata de student aici si nu numai. Desigur, toti am avut faimoasele chefuri studentesti in care am baut, de cele mai multe ori, prea mult, si in mod cert toate petrecerile astea vor ramane mereu o amintire placuta si o exemplificare perfecta a ceea ce inseamna "sa te bucuri cat esti tanar". Apoi, ca un fulger, m-a lovit o idee care nu vrea sa  lucreaze deloc in favoarea mea. Oare m-am schimbat eu atat de mult incat nu mai sunt capabila sa ma bucur de cele mai simple momente? Oare sunt... vai!... Batrana?. Nu stiu daca sunt, dar cu siguranta asa m-am simtit in mijlocul celor pentru care petrecerea nu se va termina niciodata. M-am gandit ca poate am uitat cum sa retraiesc momentele cand si eu am fost studenta, poate m-am lasat sufocata de oceanul de provocari ce mi s-a asternut in fata, si poate am uitat sa fiu tanara si sa respir. Ego-ul meu nu a fost prea incantat de concluzia asta.


Fiindca tot nu puteam sa dorm, rasucitul de pe o parte pe alta a dat in cele din urma roade si mi-am dat seama ca totul se rezuma la a fi sau a nu fi soldat. Asa cum am mentionat intr-un post trecut, viata pe care am trait-o dintotdeauna, noi, unii dintre romani, ne-a transformat in mici sau mari luptatori. Iar ca luptatori, uneori am spart sticle, am facut intrecere in numarul de shoturi baute, am dansat pe mese, dar am si invatat nopti intregi pentru un examen, am format prietenii ce poate vor dura o viata, am invatat sa fim independenti si sa privim viata in ochi, iar viata din facultate ne-a ajutat sa crestem si sa devenim oamenii ce suntem acum. Pentru studentul canadian, muzica nu se opreste atat de curand, viata e mult mai lunga decat e pentru noi, anii se numara diferit, iar responsabilitatile sunt asumate mult mai tarziu. Tot ce pot spune e: Avantaj Eu. Poate ca nu ma mai bucur de pahare sparte si beri varsate, dar cel putin nu ma aflu la 30 de ani inca in cautare de sine. La toate astea am un singur raspuns: Cheers!

Oda mea (fara sarcasm) catre patrie.

Dragii mei, stiu ca v-am obisnuit cu criticismul si sarcasmul a aproape tot ce inseamna Romania, dar trebuie sa va spun, cu mana pe inima, iubesc Romania. Desi ma lupt cu meandrele legislative imigrarii in alta civilizatie, nu as fi ales sa ma fi nascut in nici o alta tara de pe planeta asta neincapatoare, si tin sa spun asta tuturor persoanelor ce incearca sa imi cunoasca experienta de imigrant. Si cred ca fiecare din noi ar trebui sa isi compuna propria oda a Romaniei noastre dragi. (si nu, nu sunt ironica). Bine, oricine imi poate argumenta ca e tarziu in noapte, poate am baut un pahar de vin, si brusc, imaginile pitoresti ale Moldovei imi vin in minte, iar dorul ma coplesteste, dar nu. Adevarul e ca mereu voi fi mandra de locul in care m-am nascut, mereu voi fi mandra ca avem o istorie de mii de ani in spate, mereu voi fi mandra de limba noastra, de influentele culturale care ne-au marcat civilizatia de-a lungul anilor, imi va fi dor mereu de telemeaua cu rosii de dimineata, de vinul fiert si cartofii copti pe soba, de colindatorii cu nasul rosu, de culesul viei, de mancat porumb fiert, de cutreierat Bucegii, de privit epava de la Costinesti, de admirat frumusetea caselor sucevene si batranetea Muntilor Dobrogei. Niciodata nu as fi vrut sau as fi ales ca Romania sa fie destinatia mea de vacanta.

Dar lucrul dupa care tanjesc cel mai mult este solidaritatea celor ce sunt ca mine, celor ce imi impartasesc mostenirea nationala, solidaritate ce, noua romanilor, ne cam lipseste. Desigur, putem spune ca dificultatea economica in care ne regasim de ani de zile joaca dupa principiul divide and conquer, drept urmare ne-a determinat dezbinarea totala ca si natiune. Apoi, desigur, cei ca mine, cei ce aleg sa paraseasca taramul natal, incurajeaza acest proces al separarii. In cele din urma, toti suntem in egala masura responsabili pentru greutatea crucii pe care o purtam. Si, tocmai aici vine partea trista a acestui post, cand ne vedem noi, soldati curajosi, antrenati sa inotam impotriva curentului, pierduti cumva intre cladiri inalte si masini de lux, captivi poate intr-un birou in care nu ne recunoastem limba. Am atasat o melodie ce sper sa reitereze punctul de mai sus, cam asa vad eu romanul supus socului cultural al unei tari adoptive. Si fara a fi ipocrita, sau nerecunoscatoare pentru oportunitatea ce mi s-a dat, sau pe care am luat-o, spun ca ma incadrez si eu :).

This world made me a little soldier!

Buna dimineata, dragii mei. Stiu ca azi v-ati trezit cu mii de planuri pentru noul an, cu scopuri si vise care mai de care mai nebunatice,  dar propun, pentru cateva momente sa cititi acest post si sa lasati soldatul din voi sa se manifeste. Da, spun bine, soldatul. Si ca sa nu fiu complet lipsita de sens, o sa si detaliez la ce ma refer. Totul a inceput cu zecile de conversatii cu oamenii de aici, persoane ce au trait o viata in sanul civilizatiei vestice. Toti vor sa ma descoase, sa ma puna sub microscop, si sa imi desluseasca "misterul", sunt un fel de maimutica pe plaja din Mamaia. Fenomenul asta e foarte des intalnit atunci cand un nou imigrant apare in scena, mai ales daca tara e mai "exotica" (adica relativ necunoscuta). Nu ma ingrijorez prea tare, pentru ca stiu ca in curand nu voi mai fi atat de exotica, viata mea va deveni parte din rutina pe care ei o impartasesc, rutina ce ii innebuneste, iar alta "maimutica" isi va face aparitia in peisaj cu siguranta. Bun, dar ca sa revin la subiect, intrebarile incep sa curga: "si de unde esti?", "ce ai studiat in universitate?", "ai familie aici?", "cati ani ai?", "ce planuri ai de viitor?", "iti place Canada?" iar cireasa de pe tort: "Cum de ai avut curajul ca la 23 de ani sa vii intr-o tara straina, fara sa ai macar un membru al familiei aici?" Iar ca raspuns la aceasta intrebare, ridic din umeri, pentru ca sincer nici eu am habar. De asemenea, mi se spune ca tinerii  canadieni de o varsta cu mine, nu vor nici macar sa munceasca part time, daramite sa se inhame la asa o aventura. Iar chestia asta m-a pus serios pe ganduri.

Si in urma navalei de ganduri existente in creierasul meu, am conchis, lumea in care noi am trait ne-a facut sa devenim mici soldatei, ce ar putea sa faca fata oricarei situatii, soldati ce se pot integra in orice societate, si pot prelua controlul. Cand ajungem la varsta de 20 de ani suntem deja satui de coruptie, birocratie, furt, Basescu, Boc, abonamente la RATP ce se scumpesc pe zi ce trece, lipsa creditului pe telefon, incompetenta institutiilor publice, aroganta bugetarilor de la ghisee. La 20 de ani suntem aruncati direct in mijlocul tornadei, fara vesta de protectie, fara cont in banca, fara loc de munca, fara mosteniri si masini, si mai ales fara prea mare optimism. Dar toate greutatile nu au facut decat sa ne transforme, sa ne determine sa ne autodepasim in mod constant, si in final, sa nu renuntam sa luptam pentru a ne imbunatati viata. Unor persoane de varsta mea, viata le-a oferit comfortul de a butona pe Blackberry toata ziua, de a avea unica grija in privinta alegerii outfitului pentru ziua urmatoare, de a merge in vacante exotice cel putin de doua ori pe an, de a urmari Jersey Shore si a merge la shopping in fiecare zi, dar le-a luat ceva ce, eu cred, e mult mai important: maturitatea. Maturitate ce constituie atuul principal in cursa asta infernala ce se numeste viata. Imigrantii sunt cei ambitiosi ce studiaza cu orele pentru a avea cele mai bune note in universitate, ei sunt cei ce petrec ore in sir in afara programului de lucru pentru a termina un proiect, ei vor fi cei cu o etica a muncii mult mai puternica, si de ce? Pentru ca imigrantii stiu ce inseamna sa infrunti greutatile vietii si sa fii lovit de ele drept in piept, iar pentru asta nu pot spune decat Multumesc Romania! M-ai facut mai puternica.

Dupa tot acest brainstorming am ajuns sa ma simt mai curajoasa si optimista, mi-am dat seama ca in fata necunoscutului nu o sa spun niciodata "Mommy can you come and pick me up?", tara mea m-a invatat mai bine de atat.