Game of ephemeral satisfaction

Aseara am vazut un film pe care nu pot sa il descriu decat intr-un singur cuvant: ciudat. Atat de ciudat, si nu atat de bun, insa m-a tinut cu ochii lipiti de ecranul laptopului doar pentru ca mi-a fost starnita o curiozitate mult prea excentrica pentru a fi exprimata in cuvinte. Pentru curiosi, filmul se cheama The Ice Storm si practic dezvaluie vietile plictisitoare, blocate in rutina, si pline de perversiune ale familiei de rand din suburbia americana din anii '70. (subiect ce demonstreaza teoria mea ca suburbiile americane sunt atat de lipsite de viata incat incurajeaza inflorirea sociopatilor mai ceva decat Bronx, NY). In fine, intriga filmului devine deosebit de inchegata si incalcita, alimentata de multiple tensiuni sexuale, atat intre odrasle, cat si intre parinti, iar deznodamantul nu face decat sa restabileasca o anumita ordine morala, printr-un maret sacrificiu uman. Epic, ar spune unii. Insa, nu asta este motivul pentru care scriu despre filmul asta. Un anumit element din film mi-a atras atentia intr-un mod deosebit, si anume un joc.

Jocul este foarte simplu si se desfasoara in felul urmator. Se organizeaza o petrecere la care participa toate cuplurile plictisite si satule de viata cotidiana, iar la intrare, fiecare cuplu lasa cheile de la masina intr-un bol. La finalul petrecerii fiecare femeie extrage o cheie din bol, iar proprietarul cheii este nevoit sa conduca femeia acasa oferindu-i serviciul complet de transport si satisfactie sexuala. Practic sotii vad cum sotiile lor iau de brat pe vecinul si il duc acasa pentru jocuri si mai putin ortodoxe si sunt total ok cu asta. Dupa scena asta, nu am putut sa nu apreciez talentul cu care regizorul filmului a pus in scena perversitatea mitului etern al familiei. Of course, cu totii stim ca sunt cupluri mai excentrice care, din plictiseala sau placere, prefera sa frecventeze renumitele swingers parties, si asta e ok. Am tot respectul pentru acele cupluri, pentru ca nu incearca sa para ceea ce nu sunt, iar conceptul de cuplu reprezinta o bucata de aluat pe care o modeleaza dupa bunul plac. Insa, ce e unic in filmul asta, este ca fiecare familie lupta atat de greu sa pastreze aparenta fericirii si a perfectiunii, si incearca atat de greu sa ascunda propriile perversiuni incat nu te poti abtine sa te intrebi daca institutia familiei inseamna cu adevarat ceea ce ar trebui sa insemne. In esenta lui, filmul este trist, desi unii il catalogheaza drept comedie. In esenta lui, filmul arata cum rutina si nefericirea din sanul familiei, conduce spiritul uman la actiuni neasteptate si la decizii ce nu fac decat sa adanceasca si mai mult sentimentul de nefericire. Perversiunea apare aici ca un drog, o modalitate trecatoare de evadare, ce atrage cu sine gustul amar al tragediei. Nu pot sa spun decat ca filmul asta m-a facut sa ma intreb serios daca a avea o familie aduce cu adevarat fericirea.

Birth

One of my latest attempts of expression...

Birth

This ocean that you laid in front of me is endless,
Angry, threatening waves come closer and closer.
Dry wind.
Will I ever see my blue sky in this dark reflection?
We walk, and walk, blind sheep ready to forget, ready to touch the cold of the unknown,
We walk and walk some more, alone, driven by lust and ego.

I want to rise from the see, pure, untouched,
I want to hold the hand that brings much needed warmth, much needed love,
I want to purify my soul of false prophecies and guilty love,
I want you to revive my tired being with a kiss of eternity.

Andreea's special spring

A mai trecut un an, a mai venit o primavara, si inca o data incep sa rad sub soare, ma bucur de faptul ca pofta de hibernare mi-a mai trecut, de faptul ca in sfarsit lumina dureaza mai mult in zi si ca nu mai trebuie sa port 3 straturi de haine de fiecare data cand imi fac curaj sa ies din casa. Dar mai mult decat atat, primavara este foarte speciala pentru mine pentru ca reprezinta un inceput, inceput de dorinte si vise, inceput de promisiuni de iubire, inceput de ras, inceput de un nou drum, inceput de viata. Fenomenul asta ciudat nu se intampla doar in cazul meu, cumva trezitul naturii aduce un suflu de viata in mintea si inima oricarui observator cat de cat perspicace. 

Inceputurile, insa, sunt inselatoare. Viata ni se prezinta precum un drum serpuit, plin de rascruci, plin de balauri sub poduri si in copaci, iar un nou inceput, reprezinta de multe ori, o noua directie, o bifurcatie, o noua hotarare, si in definitiv, o noua dilema. Si uite aici incepe tragedia. Uite ca inceputurile nu aduc cu ele doar proaspatul aer al noului, sau entuziasmul necunoscutului, inceputurile nu sunt doar pline de veselie si serenitate, inceputurile aduc bucuroase greutatea responsabilitatii si au obiceiul de a ne sacai al naibii de mult. In fata unui nou inceput, sau in fata primaverii, ne gasim contemplativi, nehotarati, ganditori, confuzi si pierduti. Tare am vrea ca drumul asta pe care il numim viata sa fie mereu insotit de decizii intelepte urmate de consecinte glorioase, am vrea ca o forta superioara sa ne arate calea ce trebuie urmata, iar aceasta grea povara a deciziei sa ne fie ridicata de pe umerii tineri. Inutil sa spun ca acest lucru e imposibil.

Totusi, vreau sa cred, in momentele mele cele mai naive sau poate cele mai luminate, ca viata nu e decat un set de coincidente, de fapte intamplatoare, de cauze si efecte, o roata uriasa in mijlocul careia ne invartim noi toti, bietii muritori, iar tot ce putem sa facem e sa speram ca suntem suficient de inteligenti sa transformam pana si cea mai proasta decizie intr-una cel putin folositoare. Personal, sunt sigura ca orice decizie pare stupida la inceput de drum, si cea mai buna atunci cand oricum este prea tarziu sa mai dam inapoi. Asa suntem noi oamenii, imprevizibile fiinte, dar cu un ciudat aer de masina, programati spre regenerare si impacare a sinelui chinuit. 

Surse Foto:  http://exploringthemind.com, http://thecollaboratory.wikidot.com