Aseara am vazut un film pe care nu pot sa il descriu decat intr-un singur cuvant: ciudat. Atat de ciudat, si nu atat de bun, insa m-a tinut cu ochii lipiti de ecranul laptopului doar pentru ca mi-a fost starnita o curiozitate mult prea excentrica pentru a fi exprimata in cuvinte. Pentru curiosi, filmul se cheama The Ice Storm si practic dezvaluie vietile plictisitoare, blocate in rutina, si pline de perversiune ale familiei de rand din suburbia americana din anii '70. (subiect ce demonstreaza teoria mea ca suburbiile americane sunt atat de lipsite de viata incat incurajeaza inflorirea sociopatilor mai ceva decat Bronx, NY). In fine, intriga filmului devine deosebit de inchegata si incalcita, alimentata de multiple tensiuni sexuale, atat intre odrasle, cat si intre parinti, iar deznodamantul nu face decat sa restabileasca o anumita ordine morala, printr-un maret sacrificiu uman. Epic, ar spune unii. Insa, nu asta este motivul pentru care scriu despre filmul asta. Un anumit element din film mi-a atras atentia intr-un mod deosebit, si anume un joc.
Jocul este foarte simplu si se desfasoara in felul urmator. Se organizeaza o petrecere la care participa toate cuplurile plictisite si satule de viata cotidiana, iar la intrare, fiecare cuplu lasa cheile de la masina intr-un bol. La finalul petrecerii fiecare femeie extrage o cheie din bol, iar proprietarul cheii este nevoit sa conduca femeia acasa oferindu-i serviciul complet de transport si satisfactie sexuala. Practic sotii vad cum sotiile lor iau de brat pe vecinul si il duc acasa pentru jocuri si mai putin ortodoxe si sunt total ok cu asta. Dupa scena asta, nu am putut sa nu apreciez talentul cu care regizorul filmului a pus in scena perversitatea mitului etern al familiei. Of course, cu totii stim ca sunt cupluri mai excentrice care, din plictiseala sau placere, prefera sa frecventeze renumitele swingers parties, si asta e ok. Am tot respectul pentru acele cupluri, pentru ca nu incearca sa para ceea ce nu sunt, iar conceptul de cuplu reprezinta o bucata de aluat pe care o modeleaza dupa bunul plac. Insa, ce e unic in filmul asta, este ca fiecare familie lupta atat de greu sa pastreze aparenta fericirii si a perfectiunii, si incearca atat de greu sa ascunda propriile perversiuni incat nu te poti abtine sa te intrebi daca institutia familiei inseamna cu adevarat ceea ce ar trebui sa insemne. In esenta lui, filmul este trist, desi unii il catalogheaza drept comedie. In esenta lui, filmul arata cum rutina si nefericirea din sanul familiei, conduce spiritul uman la actiuni neasteptate si la decizii ce nu fac decat sa adanceasca si mai mult sentimentul de nefericire. Perversiunea apare aici ca un drog, o modalitate trecatoare de evadare, ce atrage cu sine gustul amar al tragediei. Nu pot sa spun decat ca filmul asta m-a facut sa ma intreb serios daca a avea o familie aduce cu adevarat fericirea.
"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."
Ieri am vazut The Shawshank Redemption. Faptul ca m-am oprit la filmul asta a fost o pura intamplare, dar recunosc, am fost intrigata de faptul ca este pe primul loc in topul celor mai bune 250 de filme pe IMDB. Postul asta nu va fi, insa despre film, cat va fi despre gandurile si deceptiile ce mi-au fost trezite urmarindu-l. E de ajuns sa spun ca protagonistii acestui film traiesc intr-o inchisoare, cusca ce le-a devenit intre timp casa, cusca ce i-a institutionalizat, ce i-a indoctrinat, iar toata viata de detinut si-o petrec gandindu-se ca exteriorul, lumea din afara, este de fapt capcana si sursa tuturor temerilor si angoaselor. Inchisoarea devine o lume in sine, devine un intreg univers, guvernat de reguli ce par a fi perfect acceptabile, nimic nu mai este catalogat drept inuman. Uitandu-ma la filmul asta, nu am putut sa nu ma gandesc la societatea si lumea in care traim. Intreaga experienta m-a facut sa ma intreb: Cu ce este, pana la urma, viata noastra diferita fata de cea a unui detinut?. Viata "moderna" a oricaruia dintre noi a devenit atat de regimentata, atat de stricta, incat de multe ori devenim proprii nostri prizonieri, de multe ori realizam ca nu putem sa evadam si ca suntem captivi in dansul asta salbatic, iar singura solutie este sa tinem pasul. Ne trebuie o agenda, ne trebuie un program pentru a gasi spatiu pentru fiecare aspect important din viata noastra. Pentru ca traim intr-o societate guvernata de puterea banului si de autoritate financiara, suntem invatati ca succesul se masoara in numarul de zerouri din contul bancar. Asa ca ce avem mai bun de facut decat sa alergam toata viata dupa aceasta fata morgana ?
Cuminti si ascultatori, ne trezim la ora 7, de luni pana vineri. Daca suntem cu adevarat determinati putem munci si cate 12 ore pe zi, doar doar primim o marire. Ajungem acasa dupa o zi extenuanta si tot ce putem visa e sa mancam si sa ne prabusim in fata televizorului, sau poate sa urmarim un documentar pe internet (asta daca intr-adevar suntem ambitiosi si dornici de "dezvoltare personala"). Sambata si duminica (daca nu lucram), ne ramane sa facem cumparaturile pentru saptamana ce urmeaza, pentru ca bineinteles avem nevoie de combustibil. Desigur, mai este si incercarea disperata de a ne spune noua insine ca nu ne irosim viata chiar degeaba prin ocazionalele iesiri cu prietenii, gratare, cititul razlet al unei carti. Acum spune-mi cum este diferita viata noastra fata de a unui detinut?
Da, inchisoarea noastra are gratii invisible, gratii subtile, gratii metaforice. Si da, inchisoarea noastra poate cuprinde lumea intreaga, are mai multe gadget-uri si upgrade-uri, are celebritati si activitate de noapte, inchisoarea noastra are o intreaga industrie a entertainment-ului si e scaldata in artificii. Dar tot prizonieri suntem, toti suntem institutionalizati in cadrul aceluiasi sistem, in cadrul unei organizatii, suntem numere, statistici, suntem catalogati si apreciati in functie de performanta ( buna purtare), suntem cai ce alearga intr-o cursa infinita. Acum nu pot decat sa ma gandesc la o cale de evadare.
"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."
Yesterday I watched The Shawshank Redemption. I watched this
movie by pure chance, probably intrigued by the fact that it has been rated
best movie in IMDB’s top 250. This post will not be about the movie, but about
the thoughts and deceptions that got awakened within me. It is enough to say
that the protagonists of this movie are living inside a prison, a cage that has
become their home, a cage that institutionalized them, that indoctrinated them,
to the point that they see the outside world as the source of fear and anxiety,
the prison becomes a world in itself, a universe governed by rules that seem
confortable and make sense to the inmates. Watching this movie, I couldn’t help
thinking about the society and the world in which we live. This experience made
me ask myself: How is our life different from a prisoner’s life? Our “modern”
life has become so regimented, so strict, that we often discover we are our own
prisoners, we realize that we cannot escape our own existence and the only
solution that we see in sight is keeping up with this savage dance of life. We
need agendas, organizers, we need schedules to find space in our lives for
everything that matters. Because we live in a society that is governed by money
and financial authority, we are taught that success is only measured in the
number of digits of your bank statement.
So all it is left to do is to spend our lives chasing this chimera.
Well behaved and obedient, we wake up at 7 am, Monday to
Friday and if we are really ambitious, we work as much as 12 hours a day. We
get home after an exhausting day and all we can dream about is a good dinner
and a long nap. Here and there, maybe we will watch a documentary, just for the
sake of our personal development. Saturday and Sunday (if we’re not working),
we’re busy doing grocery shopping for the following week because, like every
machine, we need fuel. Of course, there is the occasional desperate attempt to
tell ourselves that our life is not completely wasted by going out with
acquaintances, going to barbeques, reading a book. But I am asking you, how is
our life different from the life of an inmate?
Yes, our prison has invisible bars, subtle, metaphoric bars.
And yes, our prison can expand to the size of the entire world, has more
gadgets and upgrades, has celebrities and a night life, our prison revolves
around the entertainment industry and it abounds in fireworks. But we’re still
prisoners, we are all institutionalized inmates within the same system, inside
a huge mechanism, within an organization, we are numbers, we are statistics, we
are appreciated and rated based on performance (well behaved inmates), we are
race horses that run in an infinite circle. Now I can’t stop thinking about a
way to escape…
