Acum 2 zile, fiind in Luang Prabang, ne-am decis sa luam autocarul de noapte spre Vientiane, capitala Laos-ului. Calatoria in sine trebuia sa dureze in jur de 9 ore, in final au fost 11, dar deja suntem obisnuiti cu aceste "ajustari" ale programului. In fine, am cumparat 2 bilete pentru Sleeping VIP Bus. Again, suna foarte bine, si mai mult decat atat, la agentia de unde am cumparat biletele am vazut si poze: autocar pe 2 nivele, scaune comfortabile, cu optiunea sa iti intinzi picioarele, spatiu suficient. Stiam ca autocarele VIP sunt foarte ok, pentru ca mersesem cu ele in Thailanda, si gata! Am luat biletele si ne-am bucurat ca, in felul asta, economisim bani pentru o noapte la hotel.
Ajunsi in statia de autobuz, am avut parte de o mare dezamagire. Scaunele erau atat de ingramadite, incat genunchii atingeau scaunele din fata (si eu sunt mica!), 90% din ele nu puteau fi date pe spate (inclusiv al meu), aerul conditionat abia mergea. Ce sa mai, fierbeam de nervi pentru ca am fost mintiti, dar in fine, am zis ca asta este, alta solutie nu mai avem. Cred ca ce a urmat a fost un fel de pedeapsa divina pentru nemultumirile legate de autocar, pentru ca a fost un cosmar.
Imaginati-va un drum de munte, ingust, avand curbe la fiecare 50 de metri. Nu exagerez! Tot drumul a fost compus din curbe, suisuri, coborasuri si damburi. Nu credeam ca exista asa ceva. Ce Transfagarasan, Top Gear ar trebui sa vina in Laos! Drumurile erau atat de inguste incat, atunci cand autocarul ajungea la o curba (si asta se intampla la fiecare 30 de secunde), soferul trebuia sa claxoneze, pentru a atentiona orice masina venea din sens opus sa opreasca, sa ne lase sa trecem, pentru ca ambele nu puteau trece in acelasi timp.
Si totul ar fi fost ok, numai ca, am uitat sa va spun, mie mi se face foarte rau in masina! Uneori mi se face rau la drum drept, daca nu mananc si calatoria e prea lunga, dar ce sa mai zic de un drum de 11 ore numai cu serpentine!! De fapt, nu eram doar eu, cred ca 50% din persoanele din autocar se simteau rau.
Dupa jumatate de ora de mers, deja eram galbena la fata, simteam o presiune imensa in cap si in urechi, cu punga de plastic in mana, si incercam din rasputeri sa tin ochii inchisi. Persoanele care au rau de miscare inteleg perfect sentimentul! In scurt timp, nu mai puteam, mai ales ca stateam fix in spatele autocarului.
Ca solutie temporara, m-am mutat in fata (pentru a ma uita pe parbriz si nu pe geamurile laterale), stand in picioare, si incercam din rasputeri sa ma gandesc la altceva, si sa treaca timpul mai repede. Doua persoane din autocar mi-au oferit niste pastile de greata (stiau ca drumul va fi asa si au venit pregatiti), dar pastilele nu au avut nici un efect. Si de obicei, cand iau pastile ma simt mult mai bine.
Dupa vreo 3 ore de stat in picioare, autocarul a oprit la un "popas", care era de fapt si casa pentru angajatii ce dormeau in aer liber, si in felul asta am reusit sa ma mai adun, dar cum a pornit, iar a inceput cosmarul!
Nu stiu cum am ajuns sa ma gandesc sa ma intind efectiv pe podeaua autocarului, dar am facut-o! Probabil ca o ultima sansa de a ma simti mai bine, m-am intins pe podea, am uitat de praf, de mizerie, de microbi, de tot. Sincer, nu imi mai pasa de nimic! Si a functionat! Nu stiu daca a fost faptul ca nu mai vedeam nici un geam, sau pentru ca nu mai resimteam atat de puternic vibratiile autocarului, dar instant m-am simtit mai bine. Dupa ce mi-am mai revenit, mi-am adus aminte ca am cumparat o patura din Luang Prabang, am pus jumatate sub mine, cealalta peste, si uite asa am petrecut noaptea!
Nu am reusit sa adorm, pentru ca soferul, plus inca 10 localnici se simteau foarte bine, radeau, rontaiau la seminte si cantau dupa melodii de-ale lor, dar m-am simtit mai mult decat fericita cu mancarea tot in stomac, acolo, pe podea, in micul meu coltisor.
No comments:
Post a Comment