De ce "Romanians are coming" m-a facut sa imi fie greata

Nu e pentru ca "protagonistii" nu ar fi romani, sau pentru ca povestile lor nu ar fi adevarate, sau pentru ca asemenea situatii nu ar exista. Sunt sigura ca oamenii astia exista, sunt sigura ca sunt romani, sunt sigura ca povestile lor sunt adevarate. 45 de minute cat a tinut "documentarul" asta, nu am vazut decat un fel de indemn la mila, prin naratorul roman cu engleza stricata, un fel de cersit modern, un fel de umilinta. Un fel de "da, suntem vai de capul nostru, dar faceti-va mila si intelegeti ca si noi trebuie sa mancam". 

Dar, in definitiv, doar asta suntem? Ca si tara, ca si comunitate, ca si popor? Asta ne e esenta? Ghetouri obscure, blocuri ce par mai degraba pesteri, de tavanul carora atarna un bec, munti de gunoaie, 10 persoane ce locuiesc intr-o singura camera pentru ca, deh, alocatia tot trebuie sa vina? Eu nu imi aduc aminte de asa ceva, eu parca am trait in alta Romanie. Stiu ca exista, poate intr-un numar mai mare decat ar trebui, dar nu e nici pe departe aspectul predominant in Romania.

Unde sunt povestile atator tineri romani ce au urmat universitati engleze, tineri romani ce au o educatie solida si aleg sa traiasca in Anglia, tineri romani ce au joburi in care fac o diferenta, si aduc o contributie solida economiei engleze? Unde sunt vocile care fac o diferenta peste tot in lume? Probabil ca vom auzi de aceste voci in episoadele urmatoare...daca avem noroc.

Si inca un aspect m-a deranjat foarte tare. Chiar daca romanii nu sunt nici pe departe imigrantii numarul 1 in Anglia, cei de la Channel 4 s-au trezit tocmai despre noi sa vorbeasca. Va imaginati ce revolta mediatica s-ar fi produs daca acest show s-ar fi chemat, sa zicem, "Indians are coming"? 

Dar nimeni nu ar produce un asemenea documentar pentru ca imediat s-ar crea o revolutie mediatica impotriva rasismului, iar creatorii acestui material ar fi aspru judecati. Si pe buna dreptate. Documentarul asta e rasist din orice punct privesti, si m-as fi asteptat la o reactie mai agresiva, daca nu din partea presei internationale, macar din partea Romaniei. Sa zicem ca acest prim episod ar fi fost plin de romani de succes si povestile lor, tot ar fi fost rasist, pentru ca ne cere sa ne justificam statutul, pentru ca cersim acceptul celorlalti, pentru ca trebuie sa ne scuzam ca am trecut granita. 

Anglia are milioane de imigranti, milioane de oameni ce probabil au povesti asemanatoare, ce probabil trec prin aceleasi greutati, dar in definitiv, atentia se indreapta catre romani, De ce? Pentru ca  automat se presupune ca nu avem o voce, ca nu stim sa ne aparam propria mostenire. 

Dar eu cred ca ar trebui sa demonstram exact contrariul, iar toti acei romani care protesteaza, si semneaza petitii impotriva acestui material oribil, nu au decat admiratia mea imensa si suport neconditionat. 

De ce iti multumesc eu tie, draga Romanie?

Draga Romanie,

Stiu ca scrisoarea asta e putin intarziata,  si sper sa ma ierti pentru asta, dar as vrea sa iti multumesc. Da, sa iti multumesc. Nu ma intelege gresit, am si o multime de nemultumiri la adresa ta, ce se vor face auzite pe parcurs, dar de data asta vreau sa iti multumesc.

As vrea sa iti multumesc sincer, pentru ca, fie ca a fost intentia ta sau nu, mi-ai oferit un avantaj considerabil in viata. Si nu numai mie, ci si multor altor copii ai tai.

Ohooo, si am atatea motive sa iti multumesc. Pentru ca:

1. Ai facut in asa fel, incat a trebuit sa imi iau cate un job sau chiar si doua,  inca de cand am terminat liceul, pentru ca sa ma pot bucura de tot ce am vrut sa ma bucur, fara sa imi impovarez parintii. Am invatat de devreme, inca de cand am inceput sa fiu student, ce inseamna sa am responsabilitati, sa am un program fix, sa imi manevrez cu grija banii, si sa nu traiesc pe principiul ca timpul e nelimitat, si ca orice poate fi amanat.

2. M-ai invatat ca lumea poate fi nedreapta, ca multi se ghideaza dupa mirosul tentant, molipsitor al banilor, si ca trebuie sa imi selectez cu atentie persoanele ce ma inconjoara.

3. M-ai invatat sa nu visez cu ochii deschisi, sa nu fiu naiva (desi la capitolul asta mai am de lucrat), sa nu astept ca oportunitatile sa imi bata la usa, ci sa alerg dupa fiecare sansa,  sa insist, sa nu renunt.

4. M-ai invatat ca aruncatul vinei de pe proprii umeri, aratatul cu degetul, cautarea perpetua a unui tap ispasitor nu ajuta la nimic, nu produce nici o schimbare, nu incurajeaza o crestere, ba mai mult, e o pierdere de timp si o irosire de energie.

5. M-ai invatat sa ma astept ca viata sa fie grea, sa ma astept ca lucrurile sa nu mearga struna, sa ma astept la piedici, m-ai invatat sa nu fiu usor dezamagita.

6. M-ai invatat ca oamenii mint, ca oameni incompententi pot avea pozitii cu autoritate, m-ai invatat ca succesul e arbitrar.

M-ai invatat toate astea, si poate si mai multe. M-ai invatat sa fiu ambitioasa, sa vreau sa demonstrez ceva, sa vreau sa lupt pentru ceva mai bun, sa nu ma las speriata de piedici. M-ai invatat ca lucrurile bune vin greu, si ca rabdarea este cruciala.

Si, iata, acum traiesc intr-o societate in care oamenii considera ca timp este berechet, ca totul o sa fie bine, oameni pentru care viata a fost usoara, oameni pentru care procesul de maturizare incepe mult mai tarziu, si nu simt decat ca am un mare avantaj.

M-ai invatat sa fiu puternica, iar pentru asta, dar numai pentru asta, nu pot decat sa iti multumesc.

Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

Gata cu nunta si cu toate nebuniile

"Doamne, cat de frumos a fost!", exact asta imi vine in minte de fiecare data cand ma gandesc la nunta noastra, pardon, nuntile noastre :).  Fiecare din ele a fost speciala, si fiecare a fost diferita, asa cum si eu si el suntem diferiti, si provenim din culturi diferite. Faptul ca am sarbatorit si in felul lui, si in al meu, a facut uniunea noastra mai frumoasa, mai plina de inteles. Postarea asta va fi despre ce am simtit, despre ce a insemnat sa ne casatorim, pentru ca nu as putea sa imi continui viata ca si cand nimic nu s-a intamplat, fara sa dezvalui emotiile prin care am trecut in acele 2 zile minunate.

Prima dintre nunti, cea care a sarbatorit cununia noastra civila, a fost aici, in Toronto, si nu a fost o nunta conventionala, am vrut sa fie ceva mai relaxat. Chiar daca a trebuit sa fie o nunta, pentru familia si prietenii lui Andrew, am incercat sa nu ne cauzam prea multe batai de cap, si sa ne concentram asupra esentialului, si anume, ca ne luam si gata cu "burlacia". A fost o petrecere la care am purtat o rochie de mireasa scurta, o petrecere tip cocktail, la care s-a mancat, s-a baut pe saturate, la care s-a ras si s-a plans.

Cununia civila a avut loc la primaria din Toronto, si m-a luat putin pe nepregatite pentru ca, in primul rand, nu e ca in Romania, unde, probabil, e mai lung timpul de asteptare in afara salii decat timpul efectiv de oficiere a casatoriei. Nu, aici toata treaba a durat cel putin 20 de minute, timp in care judecatoarea ne-a vorbit pe indelete despre familie, despre responsabilitate si intelegere,  ba chiar ne-a recitat si poezii :), iar oficierea nu se incheie inainte ca mirii sa faca schimb de juraminte. Momentul acela, al schimbului de juraminte, a fost magic, cand ne-am uitat unul in ochii celuilalt, si ne-am jurat sus si tare (pe bune!) ca vom fi alaturi unul de celalalt pentru totdeauna, si multe alte lucruri frumoase. A fost ca si cum, in camera aia, eram doar noi doi, si atat. Cand lucrurile nu se intampla rapid, pe banda rulanta,  chiar ai timp sa internalizezi, sa fii prezent, sa constientizezi ce s-a intamplat, si sa te bucuri. Si pentru asta sunt recunoscatoare, ca acel moment si-a lasat o amprenta adanca in mintea mea, adanca si frumoasa.

Dupa ceremonia de la primarie, am avut nunta, petrecerea, sau cum vreti sa ii spuneti, si totul a fost destul de relaxant, cu exceptia faptului ca nu mi-am dat seama ca aici se tin discursuri, si bineinteles ca invitatii s-au asteptat la asta din partea noastra. Horror! Mai ales cand e pe nepusa masa. Ei bine, in cele din urma, ne-am descurcat, am inganat si noi acolo cateva cuvinte de multumire, cu vocile zugrumate de emotie, ca se lasase o liniste ca de mormant, si apoi petrecerea a continuat. Dupa noi, si parintii, si fratii au tinut discursuri, si inca o data am simtit emotiile la intensitate maxima.

Mi s-a parut foarte frumos obiceiul asta de a tine discursuri, de a verbaliza ceea ce simti, de a-ti exprima multumirea, si mi se pare ca intareste si legaturile intre oameni, ii apropie.

Nunta din Romania a fost ca o poveste. Cel putin asa mi-o amintesc eu. Am fost atat de emotionata, atat de bucuroasa ca cei dragi imi sunt alaturi, atat de coplesita de fericire, incat am si uitat sa mananc (si nici nu mi-a fost foame!). Cununia religioasa (si da, stiu ca multi dintre voi veti spune ca e super boring) a fost plina de  intelepciune, am resimtit-o pana in adancul oaselor (atat la propriu, pentru ca nu e nimic mai dureros decat sa stai intr-un loc, si sa iti muti greutatea corpului de pe un picior pe altul, cand porti tocuri de 12 cm, cat si la figurat pentru ca a fost un adevarat ritual, care a solidificat legatura dintre noi).

Nu stiu cum sa exprim mai bine in cuvinte... dar sa fii martor, si mai ales actor principal, la o asemenea ceremonie, cand totul parca este facut cu un scop, cand trebuie sa tii persoana iubita de mana si sa sarbatoresti uniunea voastra, ce sa mai, e ca o poveste. Cununia religioasa a fost, fara doar si poate,  cel mai emotionant moment, moment ce parca a pecetluit legatura noastra, ce ne-a facut constienti de ceea e insemnam unul pentru altul.

Iar de petrecere, ce sa mai zic. Am dansat de la inceput si pana la sfarsit, m-am distrat, am ras, mi-am vazut prietenii la un loc. Mai mult de atat chiar nu puteam cere!

Si, iaca, ma marit!

Da, asa este, luna septembrie e una foarte speciala, pentru ca, desi aveam dubii ca imi voi dori vreodata asa ceva, iata, imi vine randul sa spun ca fac nunta. Si pot spune ca abia astept! Abia astept sa sarbatoresc faptul ca imi unesc destinul cu barbatul pe care il iubesc, abia astept sa imi vad prietenii de peste mari si tari, abia astept sa imi vad familia reunita, abia astept sa dansez, abia astept sa gust tortul, abia astept sa ma distrez si sa tin minte ziua asta forever and ever. Dar mai mult decat orice, abia astept ca perioada asta a planuitului, a pregatirilor, a stresului interminabil, sa se termine. 

Poate, daca as fi fost mai inteligenta, as fi angajat un wedding planner, dar am refuzat sa cheltui bani, si nu putini, pe ceva ce pot face singura. Anyway, revenind la subiectul nuntii...

Pentru cei ce ma stiu, urmatorul lucru nu e socant, dar pentru cei ce nu ma stiu, trebuie sa va spun ca niciodata nu mi-am imaginat cum va fi nunta mea, niciodata nu am fost incantata ca imi voi planui nunta, nu am fost una din acele fete ce isi traiesc visul cand isi organizeaza nunta. Nu, nu imi place sa trebuiasca sa aleg flori, sa aleg accesorii, sa ma gandesc la decoratiuni, sa vad ce culori merg cu ce culori, sa aleg tematica, urasc toate aceste lucruri!!! Nici macar nu am fost incantata cand a trebuit sa merg sa imi aleg rochia de mireasa (mai ales atunci). Da, vreau ca totul sa arate impecabil, dar de ce trebuie sa fie atat de multe optiuni? Atat de multe idei? Atat de multe pareri? Toata lumea pe internet o ia razna cu nuntile, fel de fel de dansuri cat mai extravagante, candy bar,  fruit bar, chocolate bar (desi lumea are nevoie doar de un singur bar, ala cu alcool), photo booth, decoratiuni nebunesti, tematici complexe, cate si mai cate). In loc sa devina un prilej de bucurie, a devenit un calvar, care se termina cu doi miri extenuati, care probabil s-au certat crunt cu o zi inaintea nuntii, si care probabil nu vor apuca sa petreaca 10 minute impreuna pentru ca incearca sa multumeasca pe toata lumea.

De cand m-am apucat de planuit mai serios, cateva luni bune, am descoperit cat de greu imi este sa ma decid. Nu pot sa ma hotarasc la nimic, nimic nu imi place suficient de mult, pentru ca vreau ca totul sa fie absolut perfect. Daca vad ceva ce imi place, nu pot sa nu ma gandesc ca poate altundeva pot gasi ceva mai bun, mai frumos, mai potrivit. E groaznic! Si ca sa va exemplific, mi-a luat 5 luni sa imi gasesc o pereche de pantofi, abia ce i-am gasit zilele trecute, dar tot nu sunt convinsa, si probabil imi voi mai cumpara o pereche pana la nunta. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand imi aleg accesoriile.

 Singurul moment in care nu am avut probleme, a fost alegerea rochiei de mireasa, care, culmea, a venit cu atat de multa usurinta incat si acum ma mir. 

In orice caz, mai este putin, chiar foarte putin, si emotiile incep sa creasca. Insa, eu ma gandesc doar la ziua cand pregatirile s-au terminat, si pot dansa linistita cu sotul meu :). 

De ce in Canada ma simt de parca as fi de rang regal

Da, asa este. Aici ma simt ca o printesa de fiecare data cand ies pe strada, de fiecare data cand imi aleg tinuta, de fiecare data cand imi aranjez parul, sau ma machiez. 

Cu totii stim ca femeile din Europa, dar mai ales cele din estul Europei, au tendinta de a se ingriji foarte bine, de a se "aranja", de a pune accent pe detalii si de a fi perfectioniste in privinta asta. De cate ori nu am auzit "Nici nu iese pe usa fara sa se aranjeze" sau "Nici nu duce gunoiul fara sa se machieze"? Si este foarte adevarat, noua, est-europencelor, ne place sa fim ingrijite, sa aratam bine, respectabile, elegante, chiar si atunci cand ducem gunoiul, spun unii. 

Si pentru ca sunt femeie nascuta si crescuta in Europa de Est, ma supun total acestui principiu general, si nu numai ca ma supun, dar imi si place. Ador sa ies din casa simtindu-ma increzatoare, chic, ador sa ma gandesc la ce tinuta sa aleg pentru o anumita zi sau ocazie (ceea ce e ciudat, pentru ca urasc sa merg la shopping), sa ma uit in oglinda si sa zambesc pentru ca imi place cum arat. Iar pentru ca in Romania sunt atat de multe fete frumoase, fete aranjate, in pas cu moda, niciodata nu m-am simtit de parca as fi cine stie ce. Adica, imi placea ceea ce vedeam, dar ma simteam ca un oarecare pestisor intr-un mare lac plin cu multi alti pestisori. 

Ei bine, in Canada, sunt un mare peste, intr-un lac cam gol. S ce bine ma simt!! 

Femeile din America de Nord nu au nici o problema sa iasa din casa intr-o tinuta ce pare a fi pijama, sa poarte cizme imblanite in mijlocul verii (cu pantaloni scurti), sau sa poarte slapi de cauciuc in cele mai rafinate restaurante. Cand vine vorba de iesit in oras, si aici vorbesc de femeile de varsta mea sau mai mici, elegant inseamna de obicei mult prea stramt, mult prea decoltat, machiaj ce pare a fi al unui clovn de la circul local, si un aspect general de "big mess". Nici nu stiu daca aici exista un concept de eleganta, sau macar un interes pentru asa ceva. 

Desigur, mai vezi si ocazionala femeie, ce pare ca stie ce haine a pus pe ea, dar faptul asta este atat de rar intalnit, incat, iata, am ajuns sa ma simt o printesa. :) Avantaj eu. 

Primul lucru pe care l-am inteles cand am ajuns in Canada

Unul din lucrurile ce trebuie considerate atunci cand te gandesti sa te muti cu catel si cu purcel in alta tara, este ce iti iese pe gura, si anume limba pe care cei din tara respectiva o vorbesc. Nu stiu de cate ori am vazut in cv-uri, sau de la cate persoane am auzit ca vorbesc engleza FLUENT doar pentru ca inteleg ce se vorbeste in film fara sa se uite la subtitrare, sau ca stiu sa dea directiuni catre cel mai apropriat McDonalds. Si pana acum 4 ani si eu creadeam ca vorbesc engleza fluent, dar haideti sa va spun povestea mea cu asimilarea acestei limbi minunate.

Prima data cand am ajuns in Canada, in 2010, eram foarte sigura si increzatoare in engleza mea, ce sa mai, nimeni nu era cu balonul mai umflat decat mine, credeam ca va fi floare la ureche. Si da, pot spune, fara falsa modestie, engleza mea a fost dintotdeauna destul de buna, chiar foarte buna, dar la nivel conversational, informal, relaxat. Cand, insa, am deschis gurita, si m-am comparat cu cei care s-au nascut aici, pe langa accentul proeminent (care, cica, suna spaniol si nu est european), am auzit neincredere si indoiala. Nu stiu de ce am avut impresia ca voi reusi sa stapanesc engleza si sa ma exprim in limba asta asa cum reusesc in romana. 

In primul rand, nu a contat cat de dezvoltat era vocabularul meu, ma stresa faptul ca vorbeam mai rar decat vorbeam in romana, faptul ca nu imi sustineam argumentele la fel de bine si clar atunci cand purtam discutii de "categorie grea", faptul ca ma gandeam inainte sa folosesc neologisme, si mai ales faptul ca mi-am dat seama cat de mult mai am de invatat. Si am trecut prin toate astea avand un background bogat in folosirea limbii engleze. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa o iau de la zero sau de la aproape zero. 

Si ce am facut de atunci? M-am pus nenica pe citit o multime de carti in limba engleza, am devenit un burete, am deschis bine urechile la conversatiile din jurul meu, si am invatat. Accentul nu mi-a disparut complet, si nici nu vreau sa dispara, pentru ca imi spune povestea, pentru ca e ceea ce sunt, ceea ce ma reprezinta. Dar continui sa invat. In fiecare zi invat cate un cuvant nou, un nou inteles pentru un cuvant deja stiut, arhaisme, neologisme, zicale. Si cred ca voi mai invata multi ani de acum incolo. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, pana si cand vine vorba de limba romana, invat, invat si iar invat.

Noua mea patrie, cica

De aproape 2 luni am ajuns in Canada, din nou, dar de data asta precum rezident permanent, cum s-ar zice. Om cu acte in regula!

De cand cu toata schimbarea asta extrema din viata mea, as vrea sa folosesc blogul asta ca un mediu de a ajunge la voi, cei de acasa. Ma bucur sa ma reintorc aici, pentru ca ma simt cel mai comfortabil, simt ca sunt eu, vorbesc limba mea, si pot sa imi insirui gandurile asa cum consider eu de cuviinta. Simt ca aici pot impartasi cu voi aceasta experienta, ce va dura multi ani de acum incolo, experienta de a trai, invata, de a ma adapta, de a ma integra intr-o societate atat de diversa si diferita fata de cea in care m-am nascut si am crescut, experienta de a numi un loc total diferit "acasa", pentru ca, intr-un final, sa ma pot simti ca acasa. Dar sa incep cu inceputul.

De cand am aterizat pe aeroport, undeva pe la mijlocul lui Iunie, am fost intampinata de cei de la departamentul de Imigrare cu un zambet larg pe fata, fapt neobisnuit pentru mine, deoarece de obicei sunt impenetrabili ca si expresie faciala sau limbaj corporal. Nu numai ca am fost intampinata cu zambetul pe buze, dar cand persoana respectiva a observat ca engleza mea este mai mult decat OK, mi s-a spus "Welcome home". 

Welcome home? What home?

Trebuie sa recunosc, aceasta intampinare m-a pus serios pe ganduri. Aici ar trebui sa fie noua mea casa? Ar trebui sa simt asta, ar trebui sa le spun altora ca asta e casa mea? Pe deasupra, totul s-a intamplat atat de repede, incat nici nu am avut timp sa realizez ce se petrece. O persoana s-a uitat rapid peste toate documentele mele asezate cu minutiozitate si emotie, am semnat de doua ori si gata, afara cu mine! Nici nu stiam daca sa plec, sa raman, simteam oarecum ca nu se poate sa fie totul asa usor. E imposibil, ca dupa un an de munca asidua si efort continuu, in care am documentat toata viata mea, sa fie totul validat in 5 minute. Mai lunga a fost asteptarea la coada! Cand am iesit din aeroport nici nu stiam ce sa simt, sau cum sa simt, pentru ca nimic nu parea real. Iata, am ajuns intr-o tara care ma primeste cu bratele deschise, si ma tine la pieptul ei pentru 1 minut, ca apoi sa ma arunce afara in mijlocul necunoscutului. Desigur, nu total necunoscut, pentru ca o parte importanta din viata mea deja e aici.

Si uite ca asta a fost prima mea experienta aici, ca si rezident permanent canadian. Asa am intrat eu in tara, pe care de acum, trebuie sa o numesc "casa". Pentru alte intamplari, stay tuned.

Un salut calduros de peste mari si tari!

Pattaya, un altfel de Disneyland

Cand a venit timpul sa ne decidem unde ne vom petrece ultima saptamana de vacanta, ne-am gandit, si ne-am tot gandit, si pana la urma ne-am decis la Pattaya. Si nu pentru ca e o destinatie neaparat potrivita pentru ultimele zile de vacanta, ci din curiozitate. 

Pattaya este o destinatie faimoasa in Thailanda. Milioane de turisti se inghesuie in acest oras situat la malul marii in fiecare an, si am vrut si noi sa stim de ce. De ce atata interes? Bineinteles, stiam ca marea atractie este sexul, de aceea orasul Pattaya este supranumit Disneyland-ul adultilor. Sex disponibil la orice colt, si zic asta la propriu. Dar ne-am gandit ca trebuie sa fie mai mult de atat, desi ar fi trebuit sa stim ca nu e nevoie de mai mult decat sex. Pentru unii oameni, asta e suficient. Dar haideti sa va spun ce am mai descoperit:

1. Pattaya este un oras modern, aglomerat, plin de restaurante scumpe, resort-uri si complexe de apartamente ce abia asteapta sa iasa pe piata. Aici am vazut cel mai mare mall. Ever. Si totul e si mai fascinant cand te gandesti ca, acum 60 de ani, Pattaya nici nu exista.

2. Orasul asta poate fi numit cu usurinta o a doua Rusie, avand in vedere ca 90% din turisti sunt rusi. Auzi limba rusa peste tot, ba mai mult, sunt restaurante ce au meniu doar in rusa ( nu restaurante cu specific rusesc), si nimic in engleza. Banuiesc ca rusilor chiar le plac femeile de aici si au si multi bani de cheltuit.

3. Aici vii sa scapi de orice inhibitie, sa iti renegi viata monotona si sa uiti de tine. Barurile sunt pline de dimineata, femei sau lady boys isi ofera serviciile 24 din 24, cabaret, sex shows, tot ce vrei. Ce-i drept, pe noi nu prea ne-a impresionat aceasta lume, si am privit totul cu un ochi critic si putin amuzat. Mi-a placut foarte mult sa observ oamenii, sa ghicesc ce i-a adus aici ( desi raspunsul e relativ simplu). Chiar am si dezvoltat un joc, sa ghicim care din "femeile" ce isi ofera serviciile sunt in realitate femei sau lady boys. Pot spune ca de multe ori e foooooooarte greu sa iti dai seama. Pozele cu fete nu sunt foarte clare, pentru ca le-am facut pe furis, fiind interzise.

4. Multi turisti si multa mizerie. Mult gunoi, multi sobolani. Pe de alta parte, o plaja frumoasa, multi tineri, sporturi nautice.

5. Mult haos, muzica se aude de pretutindeni, oameni ce nu mai stiu cand e noapte si cand e zi. Aici, petrecerea nu se termina niciodata.

Ce sa zic, a fost fun sa observam aceste lucruri, dar si foarte trist, pe alocuri. In rest, am lenevit, fie la piscina hotelului, fie pe plaja, am incercat sa ne relaxam pe cat posibil si am vizitat imprejurimile pline de parcuri tematice, gradini si alte nebunii. 

Ma bucur ca am ajuns si aici, pentru ca aceasta lume este parte din Thailanda, o parte nu foarte frumoasa si de admirat, dar ofera contur acestei tari si sporeste cumva doza de exoticism.

Colectia "Din spate". Un mic rezumat al unei calatorii, in poze

Buna, prieteni! Pentru ca excursia noastra se apropie de final, astazi am inceput sa ma uit prin poze, sa imi aduc aminte toate locurile pe care le-am vizitat, si am descoperit un tipar, sau mai artistic, un motiv prezent in o multime de poze. Mai exact, am descoperit motivul spatelui :). In poze nu sunt eu, pentru ca, haideti sa fim seriosi, nu poti fi si artist si muza in acelasi timp :)). Sper sa va placa.

 Iata, in ordine cronologica: