Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

Noua mea patrie, cica

De aproape 2 luni am ajuns in Canada, din nou, dar de data asta precum rezident permanent, cum s-ar zice. Om cu acte in regula!

De cand cu toata schimbarea asta extrema din viata mea, as vrea sa folosesc blogul asta ca un mediu de a ajunge la voi, cei de acasa. Ma bucur sa ma reintorc aici, pentru ca ma simt cel mai comfortabil, simt ca sunt eu, vorbesc limba mea, si pot sa imi insirui gandurile asa cum consider eu de cuviinta. Simt ca aici pot impartasi cu voi aceasta experienta, ce va dura multi ani de acum incolo, experienta de a trai, invata, de a ma adapta, de a ma integra intr-o societate atat de diversa si diferita fata de cea in care m-am nascut si am crescut, experienta de a numi un loc total diferit "acasa", pentru ca, intr-un final, sa ma pot simti ca acasa. Dar sa incep cu inceputul.

De cand am aterizat pe aeroport, undeva pe la mijlocul lui Iunie, am fost intampinata de cei de la departamentul de Imigrare cu un zambet larg pe fata, fapt neobisnuit pentru mine, deoarece de obicei sunt impenetrabili ca si expresie faciala sau limbaj corporal. Nu numai ca am fost intampinata cu zambetul pe buze, dar cand persoana respectiva a observat ca engleza mea este mai mult decat OK, mi s-a spus "Welcome home". 

Welcome home? What home?

Trebuie sa recunosc, aceasta intampinare m-a pus serios pe ganduri. Aici ar trebui sa fie noua mea casa? Ar trebui sa simt asta, ar trebui sa le spun altora ca asta e casa mea? Pe deasupra, totul s-a intamplat atat de repede, incat nici nu am avut timp sa realizez ce se petrece. O persoana s-a uitat rapid peste toate documentele mele asezate cu minutiozitate si emotie, am semnat de doua ori si gata, afara cu mine! Nici nu stiam daca sa plec, sa raman, simteam oarecum ca nu se poate sa fie totul asa usor. E imposibil, ca dupa un an de munca asidua si efort continuu, in care am documentat toata viata mea, sa fie totul validat in 5 minute. Mai lunga a fost asteptarea la coada! Cand am iesit din aeroport nici nu stiam ce sa simt, sau cum sa simt, pentru ca nimic nu parea real. Iata, am ajuns intr-o tara care ma primeste cu bratele deschise, si ma tine la pieptul ei pentru 1 minut, ca apoi sa ma arunce afara in mijlocul necunoscutului. Desigur, nu total necunoscut, pentru ca o parte importanta din viata mea deja e aici.

Si uite ca asta a fost prima mea experienta aici, ca si rezident permanent canadian. Asa am intrat eu in tara, pe care de acum, trebuie sa o numesc "casa". Pentru alte intamplari, stay tuned.

Un salut calduros de peste mari si tari!