Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

Primul lucru pe care l-am inteles cand am ajuns in Canada

Unul din lucrurile ce trebuie considerate atunci cand te gandesti sa te muti cu catel si cu purcel in alta tara, este ce iti iese pe gura, si anume limba pe care cei din tara respectiva o vorbesc. Nu stiu de cate ori am vazut in cv-uri, sau de la cate persoane am auzit ca vorbesc engleza FLUENT doar pentru ca inteleg ce se vorbeste in film fara sa se uite la subtitrare, sau ca stiu sa dea directiuni catre cel mai apropriat McDonalds. Si pana acum 4 ani si eu creadeam ca vorbesc engleza fluent, dar haideti sa va spun povestea mea cu asimilarea acestei limbi minunate.

Prima data cand am ajuns in Canada, in 2010, eram foarte sigura si increzatoare in engleza mea, ce sa mai, nimeni nu era cu balonul mai umflat decat mine, credeam ca va fi floare la ureche. Si da, pot spune, fara falsa modestie, engleza mea a fost dintotdeauna destul de buna, chiar foarte buna, dar la nivel conversational, informal, relaxat. Cand, insa, am deschis gurita, si m-am comparat cu cei care s-au nascut aici, pe langa accentul proeminent (care, cica, suna spaniol si nu est european), am auzit neincredere si indoiala. Nu stiu de ce am avut impresia ca voi reusi sa stapanesc engleza si sa ma exprim in limba asta asa cum reusesc in romana. 

In primul rand, nu a contat cat de dezvoltat era vocabularul meu, ma stresa faptul ca vorbeam mai rar decat vorbeam in romana, faptul ca nu imi sustineam argumentele la fel de bine si clar atunci cand purtam discutii de "categorie grea", faptul ca ma gandeam inainte sa folosesc neologisme, si mai ales faptul ca mi-am dat seama cat de mult mai am de invatat. Si am trecut prin toate astea avand un background bogat in folosirea limbii engleze. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa o iau de la zero sau de la aproape zero. 

Si ce am facut de atunci? M-am pus nenica pe citit o multime de carti in limba engleza, am devenit un burete, am deschis bine urechile la conversatiile din jurul meu, si am invatat. Accentul nu mi-a disparut complet, si nici nu vreau sa dispara, pentru ca imi spune povestea, pentru ca e ceea ce sunt, ceea ce ma reprezinta. Dar continui sa invat. In fiecare zi invat cate un cuvant nou, un nou inteles pentru un cuvant deja stiut, arhaisme, neologisme, zicale. Si cred ca voi mai invata multi ani de acum incolo. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, pana si cand vine vorba de limba romana, invat, invat si iar invat.

Noua mea patrie, cica

De aproape 2 luni am ajuns in Canada, din nou, dar de data asta precum rezident permanent, cum s-ar zice. Om cu acte in regula!

De cand cu toata schimbarea asta extrema din viata mea, as vrea sa folosesc blogul asta ca un mediu de a ajunge la voi, cei de acasa. Ma bucur sa ma reintorc aici, pentru ca ma simt cel mai comfortabil, simt ca sunt eu, vorbesc limba mea, si pot sa imi insirui gandurile asa cum consider eu de cuviinta. Simt ca aici pot impartasi cu voi aceasta experienta, ce va dura multi ani de acum incolo, experienta de a trai, invata, de a ma adapta, de a ma integra intr-o societate atat de diversa si diferita fata de cea in care m-am nascut si am crescut, experienta de a numi un loc total diferit "acasa", pentru ca, intr-un final, sa ma pot simti ca acasa. Dar sa incep cu inceputul.

De cand am aterizat pe aeroport, undeva pe la mijlocul lui Iunie, am fost intampinata de cei de la departamentul de Imigrare cu un zambet larg pe fata, fapt neobisnuit pentru mine, deoarece de obicei sunt impenetrabili ca si expresie faciala sau limbaj corporal. Nu numai ca am fost intampinata cu zambetul pe buze, dar cand persoana respectiva a observat ca engleza mea este mai mult decat OK, mi s-a spus "Welcome home". 

Welcome home? What home?

Trebuie sa recunosc, aceasta intampinare m-a pus serios pe ganduri. Aici ar trebui sa fie noua mea casa? Ar trebui sa simt asta, ar trebui sa le spun altora ca asta e casa mea? Pe deasupra, totul s-a intamplat atat de repede, incat nici nu am avut timp sa realizez ce se petrece. O persoana s-a uitat rapid peste toate documentele mele asezate cu minutiozitate si emotie, am semnat de doua ori si gata, afara cu mine! Nici nu stiam daca sa plec, sa raman, simteam oarecum ca nu se poate sa fie totul asa usor. E imposibil, ca dupa un an de munca asidua si efort continuu, in care am documentat toata viata mea, sa fie totul validat in 5 minute. Mai lunga a fost asteptarea la coada! Cand am iesit din aeroport nici nu stiam ce sa simt, sau cum sa simt, pentru ca nimic nu parea real. Iata, am ajuns intr-o tara care ma primeste cu bratele deschise, si ma tine la pieptul ei pentru 1 minut, ca apoi sa ma arunce afara in mijlocul necunoscutului. Desigur, nu total necunoscut, pentru ca o parte importanta din viata mea deja e aici.

Si uite ca asta a fost prima mea experienta aici, ca si rezident permanent canadian. Asa am intrat eu in tara, pe care de acum, trebuie sa o numesc "casa". Pentru alte intamplari, stay tuned.

Un salut calduros de peste mari si tari!

Frumusetea emigrarii in Europa. Partea 2: Italia

Ok, dragii mei, am ajuns si la subiectul (in acest caz tara) de care toti suntem satui deja. Dar putem sta linistiti pentru ca si ei sunt mai mult decat satui de noi. Despre ce tara poate fi vorba daca nu despre Italia? Oh, tara frumoasa, in sanul careia poporul roman post-revolutionar a incercat sa isi spele pacatele! Dar a reusit oare? Nici vorba. Ok, cu totii stim ca atunci cand a venit vorba de emigrare, fratii nostri s-au indreptat in special catre Spania si Italia, si putem numi aceste doua locatii the hot spot of Europe pentru multi romani. Si asa a ajuns Italia sa fie invadata de la nord la sud, de ingrijitoare de batrani, bone, muncitori in constructie si spalatori de masini. Toata aceasta situatie nu a dus, insa, la un deznodamant fericit, studiile recente efectuate in Italia spun ca ne aflam pe locul 3 in topul celor mai antipatizate popoare de emigranti, se pare ca 2 italieni din 3 ne considera antipatici. Astea da conditii dure!


Postarea de azi a venit ca inspiratie in urma unei conversatii foarte interesante cu un  producator de film italian, stabilit de foarte multi ani in  Canada. Persoana in discutie petrece totusi luni bune din an in Italia si are o perspectiva cat se poate de obiectiva asupra romanilor. Mi-a spus, din experienta personala, ca a intalnit oarte multi romani din mediul rural stabiliti in Italia, romani ce nu au avut prilejul unei educatii riguroase sau al unui trai foarte civilizat, ca exista romani ce aleg sa isi duca veacul intr-un mod neortodox, insa recunoaste ca a intalnit si romani deosebiti, romani ce i-au lasat o impresie mai mult decat placuta. De la el am putut sa aflu lucruri pe care nu le aud la stiri. Fiind in contact direct cu industria televiziunii, mi-a marturisit ca este un curent propagandist extrem de puternic indreptat catre romani, manifestat prin cele mai " nevinovate" anunturi, precum furturi, violuri, crime, savarsite APARENT de romani. Mi-a demonstrat cum Europa devine din ce in ce mai rasista fata de imigranti, iar cu cat recesiunea se inaspreste, cu atat intoleranta fata de imigranti va creste. Inca o data, ecuatia este foarte simpla, unul din motivul principal pentru care romanii nu sunt placuti este faptul ca sunt acolo, faptul ca au locuri de munca, faptul ca, impreuna cu alti imigranti, ameninta destabilizarea pietii muncii in Italia.


Inca o data reticenta italienilor fata de orice imigrant nu este nejustificabila. Ce este de nejustificat este ura manifestata de cele mai multe ori prin actiuni agresive, actiuni ce nu fac subiectul primelor pagini de ziar. ( De exemplu, un tanar italian a lovit o romanca de 40 de ani, asistenta intr-un spital din Torino, pana femeia a cazut la pamant, s-a lovit cu capul de beton si a murit pe loc, iar flacaul italian a primit arest la domiciliu?!?!?!). Si, in concluzie, as spune, duceti-va romani la casa voastra, duceti-va acolo unde sunteti bine primiti. Dar inca odata, imi apare intrebarea "Unde e aceasta casa?". Pentru delectarea personala, am atasat un video ce reflecta activitatea nationalista din Italia, partidul Casa Pound, ce practic are ca scop final lupta impotriva tuturor "intrusilor" din Italia. Intre timp, va doresc dragii mei, sa intampinati un an mai bun si mai primitor, si nu uitati: ganditi-va bine unde emigrati!

Visul unui imigrant, visul meu

Trebuie mentionata de la inceput pozitia in care ma aflu eu, dar nu numai, in cadrul unei societati din lumea 1. Circumstante placute sau mai putin placute m-au determinat sa aleg sa locuiesc si sa imi construiesc o viata in Toronto, Canada. Alegere curajoasa si inteleapta ar spune marea majoritate. De ce? Pentru ca, in primul rand, Canada se afla printre putinele tari de pe planeta care nu resimt recensiunea atat de intens precum statele din UE sau America. Este destul de stabila din punct de vedere financiar, fapt posibil mai ales prin decizia acestui stat de a nu accepta activitatea bancilor internationale pe piata canadiana. Asadar, in Canada vei intalni fie banci canadiene (nu prea multe) sau din Marea Britanie. In plus, au un sistem de sanatate destul de bine pus la punct, sistem de educatie la fel, in fine, o tara cu un nivel de trai inalt, bazat in general pe faptul ca toti cetatenii platesc taxe de nu se vad. E placut sa vezi ca muncitorul de pe santier isi poate plati luna de miere in Caraibe cu un salariu, iar munca aici iti da un oarecare sentiment de satisfactie, vizibil mai ales cand intri in posesia cecului de salariu.

In al doilea rand, orice imigrant se simte aici mult mai bine decat in orice alta tara. Inca o data apare intrebarea de ce? E foarte simplu, Canada a fost populata de-a lungul timpului de imigranti, aici nu exista statutul de canadian bazat pe identitate culturala, sau pe identitate nationala. Aici esti canadian daca detii un pasaport pe care scrie frumos si mandru Canada. Toronto este cel mai bun exemplu in cazul asta. Orasul asta este plin de toate natiile pamantului, construit ca un bloc cu foarte multe compartimente. Fiecare compartiment reprezinta o comunitate de imigranti, de cele mai multe ori foarte bine inchegata. La urma urmei, este si normal. Fiecare membru al comunitatii resimte nevoia de a sta in preajma celor ce il inteleg, ce ii impartasesc traditiile, obiceiurile, principiile sau valorile. Aici nu sunt privita cu ochi suspiciosi pentru ca sunt romanca, nimanui nu ii pasa de lucrul asta. Aici accentul meu este catalogat drept "cute", faptul ca sunt aici de relativ putin timp ma face mai degraba o prezenta exotica, decat un intrus, aici lumea vrea sa stie despre traditiile si istoria tarii mele doar pentru ca este ceva diferit. Cam asta este situatia actuala, descrisa desigur in termeni simplisti, in care ma aflu.


Toate acestea suna a idee buna pentru majoritatea care ar citi acest post. Si poate ca si este. Doar ca tot ce ma inconjoara nu ma poate face sa uit ca imi place Romania in prag de Craciun, imi place sa ascult colinde in timp ce impodobesc bradul si astept copii sa sune la usa, imi place sa am sarmale si friptura pe masa in zi de sarbatoare, imi place sa intampin uratorii, imi place sa aud vorba romaneasca pe strada si sa cutreier muntii, pe scurt imi place si mi-e dor de o tara ce isi reneaga propriile odrasle. Ce inseamna toate astea? Inseamna ca suntem fortati sa ne lepadam de identitatea noastra de pana acum, suntem fortati sa devenim "cetateni internationali", sa apartinem de nimic, si intr-un final sa devenim un popor slab, dezbinat. Trezirea mea brusca din amorteala de blogger se datoreaza unei schimbari dramatice in viata mea, iar daca acest post poate fi de folos unui imigrant, sau unui viitor imigrant (fapt foarte posibil pentru fiecare tanar roman) eu sunt fericita. In postul viitor voi intra mai adancul vietii mele de imigrant in Canada.