Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

Gata cu nunta si cu toate nebuniile

"Doamne, cat de frumos a fost!", exact asta imi vine in minte de fiecare data cand ma gandesc la nunta noastra, pardon, nuntile noastre :).  Fiecare din ele a fost speciala, si fiecare a fost diferita, asa cum si eu si el suntem diferiti, si provenim din culturi diferite. Faptul ca am sarbatorit si in felul lui, si in al meu, a facut uniunea noastra mai frumoasa, mai plina de inteles. Postarea asta va fi despre ce am simtit, despre ce a insemnat sa ne casatorim, pentru ca nu as putea sa imi continui viata ca si cand nimic nu s-a intamplat, fara sa dezvalui emotiile prin care am trecut in acele 2 zile minunate.

Prima dintre nunti, cea care a sarbatorit cununia noastra civila, a fost aici, in Toronto, si nu a fost o nunta conventionala, am vrut sa fie ceva mai relaxat. Chiar daca a trebuit sa fie o nunta, pentru familia si prietenii lui Andrew, am incercat sa nu ne cauzam prea multe batai de cap, si sa ne concentram asupra esentialului, si anume, ca ne luam si gata cu "burlacia". A fost o petrecere la care am purtat o rochie de mireasa scurta, o petrecere tip cocktail, la care s-a mancat, s-a baut pe saturate, la care s-a ras si s-a plans.

Cununia civila a avut loc la primaria din Toronto, si m-a luat putin pe nepregatite pentru ca, in primul rand, nu e ca in Romania, unde, probabil, e mai lung timpul de asteptare in afara salii decat timpul efectiv de oficiere a casatoriei. Nu, aici toata treaba a durat cel putin 20 de minute, timp in care judecatoarea ne-a vorbit pe indelete despre familie, despre responsabilitate si intelegere,  ba chiar ne-a recitat si poezii :), iar oficierea nu se incheie inainte ca mirii sa faca schimb de juraminte. Momentul acela, al schimbului de juraminte, a fost magic, cand ne-am uitat unul in ochii celuilalt, si ne-am jurat sus si tare (pe bune!) ca vom fi alaturi unul de celalalt pentru totdeauna, si multe alte lucruri frumoase. A fost ca si cum, in camera aia, eram doar noi doi, si atat. Cand lucrurile nu se intampla rapid, pe banda rulanta,  chiar ai timp sa internalizezi, sa fii prezent, sa constientizezi ce s-a intamplat, si sa te bucuri. Si pentru asta sunt recunoscatoare, ca acel moment si-a lasat o amprenta adanca in mintea mea, adanca si frumoasa.

Dupa ceremonia de la primarie, am avut nunta, petrecerea, sau cum vreti sa ii spuneti, si totul a fost destul de relaxant, cu exceptia faptului ca nu mi-am dat seama ca aici se tin discursuri, si bineinteles ca invitatii s-au asteptat la asta din partea noastra. Horror! Mai ales cand e pe nepusa masa. Ei bine, in cele din urma, ne-am descurcat, am inganat si noi acolo cateva cuvinte de multumire, cu vocile zugrumate de emotie, ca se lasase o liniste ca de mormant, si apoi petrecerea a continuat. Dupa noi, si parintii, si fratii au tinut discursuri, si inca o data am simtit emotiile la intensitate maxima.

Mi s-a parut foarte frumos obiceiul asta de a tine discursuri, de a verbaliza ceea ce simti, de a-ti exprima multumirea, si mi se pare ca intareste si legaturile intre oameni, ii apropie.

Nunta din Romania a fost ca o poveste. Cel putin asa mi-o amintesc eu. Am fost atat de emotionata, atat de bucuroasa ca cei dragi imi sunt alaturi, atat de coplesita de fericire, incat am si uitat sa mananc (si nici nu mi-a fost foame!). Cununia religioasa (si da, stiu ca multi dintre voi veti spune ca e super boring) a fost plina de  intelepciune, am resimtit-o pana in adancul oaselor (atat la propriu, pentru ca nu e nimic mai dureros decat sa stai intr-un loc, si sa iti muti greutatea corpului de pe un picior pe altul, cand porti tocuri de 12 cm, cat si la figurat pentru ca a fost un adevarat ritual, care a solidificat legatura dintre noi).

Nu stiu cum sa exprim mai bine in cuvinte... dar sa fii martor, si mai ales actor principal, la o asemenea ceremonie, cand totul parca este facut cu un scop, cand trebuie sa tii persoana iubita de mana si sa sarbatoresti uniunea voastra, ce sa mai, e ca o poveste. Cununia religioasa a fost, fara doar si poate,  cel mai emotionant moment, moment ce parca a pecetluit legatura noastra, ce ne-a facut constienti de ceea e insemnam unul pentru altul.

Iar de petrecere, ce sa mai zic. Am dansat de la inceput si pana la sfarsit, m-am distrat, am ras, mi-am vazut prietenii la un loc. Mai mult de atat chiar nu puteam cere!

De ce in Canada ma simt de parca as fi de rang regal

Da, asa este. Aici ma simt ca o printesa de fiecare data cand ies pe strada, de fiecare data cand imi aleg tinuta, de fiecare data cand imi aranjez parul, sau ma machiez. 

Cu totii stim ca femeile din Europa, dar mai ales cele din estul Europei, au tendinta de a se ingriji foarte bine, de a se "aranja", de a pune accent pe detalii si de a fi perfectioniste in privinta asta. De cate ori nu am auzit "Nici nu iese pe usa fara sa se aranjeze" sau "Nici nu duce gunoiul fara sa se machieze"? Si este foarte adevarat, noua, est-europencelor, ne place sa fim ingrijite, sa aratam bine, respectabile, elegante, chiar si atunci cand ducem gunoiul, spun unii. 

Si pentru ca sunt femeie nascuta si crescuta in Europa de Est, ma supun total acestui principiu general, si nu numai ca ma supun, dar imi si place. Ador sa ies din casa simtindu-ma increzatoare, chic, ador sa ma gandesc la ce tinuta sa aleg pentru o anumita zi sau ocazie (ceea ce e ciudat, pentru ca urasc sa merg la shopping), sa ma uit in oglinda si sa zambesc pentru ca imi place cum arat. Iar pentru ca in Romania sunt atat de multe fete frumoase, fete aranjate, in pas cu moda, niciodata nu m-am simtit de parca as fi cine stie ce. Adica, imi placea ceea ce vedeam, dar ma simteam ca un oarecare pestisor intr-un mare lac plin cu multi alti pestisori. 

Ei bine, in Canada, sunt un mare peste, intr-un lac cam gol. S ce bine ma simt!! 

Femeile din America de Nord nu au nici o problema sa iasa din casa intr-o tinuta ce pare a fi pijama, sa poarte cizme imblanite in mijlocul verii (cu pantaloni scurti), sau sa poarte slapi de cauciuc in cele mai rafinate restaurante. Cand vine vorba de iesit in oras, si aici vorbesc de femeile de varsta mea sau mai mici, elegant inseamna de obicei mult prea stramt, mult prea decoltat, machiaj ce pare a fi al unui clovn de la circul local, si un aspect general de "big mess". Nici nu stiu daca aici exista un concept de eleganta, sau macar un interes pentru asa ceva. 

Desigur, mai vezi si ocazionala femeie, ce pare ca stie ce haine a pus pe ea, dar faptul asta este atat de rar intalnit, incat, iata, am ajuns sa ma simt o printesa. :) Avantaj eu. 

Primul lucru pe care l-am inteles cand am ajuns in Canada

Unul din lucrurile ce trebuie considerate atunci cand te gandesti sa te muti cu catel si cu purcel in alta tara, este ce iti iese pe gura, si anume limba pe care cei din tara respectiva o vorbesc. Nu stiu de cate ori am vazut in cv-uri, sau de la cate persoane am auzit ca vorbesc engleza FLUENT doar pentru ca inteleg ce se vorbeste in film fara sa se uite la subtitrare, sau ca stiu sa dea directiuni catre cel mai apropriat McDonalds. Si pana acum 4 ani si eu creadeam ca vorbesc engleza fluent, dar haideti sa va spun povestea mea cu asimilarea acestei limbi minunate.

Prima data cand am ajuns in Canada, in 2010, eram foarte sigura si increzatoare in engleza mea, ce sa mai, nimeni nu era cu balonul mai umflat decat mine, credeam ca va fi floare la ureche. Si da, pot spune, fara falsa modestie, engleza mea a fost dintotdeauna destul de buna, chiar foarte buna, dar la nivel conversational, informal, relaxat. Cand, insa, am deschis gurita, si m-am comparat cu cei care s-au nascut aici, pe langa accentul proeminent (care, cica, suna spaniol si nu est european), am auzit neincredere si indoiala. Nu stiu de ce am avut impresia ca voi reusi sa stapanesc engleza si sa ma exprim in limba asta asa cum reusesc in romana. 

In primul rand, nu a contat cat de dezvoltat era vocabularul meu, ma stresa faptul ca vorbeam mai rar decat vorbeam in romana, faptul ca nu imi sustineam argumentele la fel de bine si clar atunci cand purtam discutii de "categorie grea", faptul ca ma gandeam inainte sa folosesc neologisme, si mai ales faptul ca mi-am dat seama cat de mult mai am de invatat. Si am trecut prin toate astea avand un background bogat in folosirea limbii engleze. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa o iau de la zero sau de la aproape zero. 

Si ce am facut de atunci? M-am pus nenica pe citit o multime de carti in limba engleza, am devenit un burete, am deschis bine urechile la conversatiile din jurul meu, si am invatat. Accentul nu mi-a disparut complet, si nici nu vreau sa dispara, pentru ca imi spune povestea, pentru ca e ceea ce sunt, ceea ce ma reprezinta. Dar continui sa invat. In fiecare zi invat cate un cuvant nou, un nou inteles pentru un cuvant deja stiut, arhaisme, neologisme, zicale. Si cred ca voi mai invata multi ani de acum incolo. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, pana si cand vine vorba de limba romana, invat, invat si iar invat.

Noua mea patrie, cica

De aproape 2 luni am ajuns in Canada, din nou, dar de data asta precum rezident permanent, cum s-ar zice. Om cu acte in regula!

De cand cu toata schimbarea asta extrema din viata mea, as vrea sa folosesc blogul asta ca un mediu de a ajunge la voi, cei de acasa. Ma bucur sa ma reintorc aici, pentru ca ma simt cel mai comfortabil, simt ca sunt eu, vorbesc limba mea, si pot sa imi insirui gandurile asa cum consider eu de cuviinta. Simt ca aici pot impartasi cu voi aceasta experienta, ce va dura multi ani de acum incolo, experienta de a trai, invata, de a ma adapta, de a ma integra intr-o societate atat de diversa si diferita fata de cea in care m-am nascut si am crescut, experienta de a numi un loc total diferit "acasa", pentru ca, intr-un final, sa ma pot simti ca acasa. Dar sa incep cu inceputul.

De cand am aterizat pe aeroport, undeva pe la mijlocul lui Iunie, am fost intampinata de cei de la departamentul de Imigrare cu un zambet larg pe fata, fapt neobisnuit pentru mine, deoarece de obicei sunt impenetrabili ca si expresie faciala sau limbaj corporal. Nu numai ca am fost intampinata cu zambetul pe buze, dar cand persoana respectiva a observat ca engleza mea este mai mult decat OK, mi s-a spus "Welcome home". 

Welcome home? What home?

Trebuie sa recunosc, aceasta intampinare m-a pus serios pe ganduri. Aici ar trebui sa fie noua mea casa? Ar trebui sa simt asta, ar trebui sa le spun altora ca asta e casa mea? Pe deasupra, totul s-a intamplat atat de repede, incat nici nu am avut timp sa realizez ce se petrece. O persoana s-a uitat rapid peste toate documentele mele asezate cu minutiozitate si emotie, am semnat de doua ori si gata, afara cu mine! Nici nu stiam daca sa plec, sa raman, simteam oarecum ca nu se poate sa fie totul asa usor. E imposibil, ca dupa un an de munca asidua si efort continuu, in care am documentat toata viata mea, sa fie totul validat in 5 minute. Mai lunga a fost asteptarea la coada! Cand am iesit din aeroport nici nu stiam ce sa simt, sau cum sa simt, pentru ca nimic nu parea real. Iata, am ajuns intr-o tara care ma primeste cu bratele deschise, si ma tine la pieptul ei pentru 1 minut, ca apoi sa ma arunce afara in mijlocul necunoscutului. Desigur, nu total necunoscut, pentru ca o parte importanta din viata mea deja e aici.

Si uite ca asta a fost prima mea experienta aici, ca si rezident permanent canadian. Asa am intrat eu in tara, pe care de acum, trebuie sa o numesc "casa". Pentru alte intamplari, stay tuned.

Un salut calduros de peste mari si tari!