De ce iti multumesc eu tie, draga Romanie?

Draga Romanie,

Stiu ca scrisoarea asta e putin intarziata,  si sper sa ma ierti pentru asta, dar as vrea sa iti multumesc. Da, sa iti multumesc. Nu ma intelege gresit, am si o multime de nemultumiri la adresa ta, ce se vor face auzite pe parcurs, dar de data asta vreau sa iti multumesc.

As vrea sa iti multumesc sincer, pentru ca, fie ca a fost intentia ta sau nu, mi-ai oferit un avantaj considerabil in viata. Si nu numai mie, ci si multor altor copii ai tai.

Ohooo, si am atatea motive sa iti multumesc. Pentru ca:

1. Ai facut in asa fel, incat a trebuit sa imi iau cate un job sau chiar si doua,  inca de cand am terminat liceul, pentru ca sa ma pot bucura de tot ce am vrut sa ma bucur, fara sa imi impovarez parintii. Am invatat de devreme, inca de cand am inceput sa fiu student, ce inseamna sa am responsabilitati, sa am un program fix, sa imi manevrez cu grija banii, si sa nu traiesc pe principiul ca timpul e nelimitat, si ca orice poate fi amanat.

2. M-ai invatat ca lumea poate fi nedreapta, ca multi se ghideaza dupa mirosul tentant, molipsitor al banilor, si ca trebuie sa imi selectez cu atentie persoanele ce ma inconjoara.

3. M-ai invatat sa nu visez cu ochii deschisi, sa nu fiu naiva (desi la capitolul asta mai am de lucrat), sa nu astept ca oportunitatile sa imi bata la usa, ci sa alerg dupa fiecare sansa,  sa insist, sa nu renunt.

4. M-ai invatat ca aruncatul vinei de pe proprii umeri, aratatul cu degetul, cautarea perpetua a unui tap ispasitor nu ajuta la nimic, nu produce nici o schimbare, nu incurajeaza o crestere, ba mai mult, e o pierdere de timp si o irosire de energie.

5. M-ai invatat sa ma astept ca viata sa fie grea, sa ma astept ca lucrurile sa nu mearga struna, sa ma astept la piedici, m-ai invatat sa nu fiu usor dezamagita.

6. M-ai invatat ca oamenii mint, ca oameni incompententi pot avea pozitii cu autoritate, m-ai invatat ca succesul e arbitrar.

M-ai invatat toate astea, si poate si mai multe. M-ai invatat sa fiu ambitioasa, sa vreau sa demonstrez ceva, sa vreau sa lupt pentru ceva mai bun, sa nu ma las speriata de piedici. M-ai invatat ca lucrurile bune vin greu, si ca rabdarea este cruciala.

Si, iata, acum traiesc intr-o societate in care oamenii considera ca timp este berechet, ca totul o sa fie bine, oameni pentru care viata a fost usoara, oameni pentru care procesul de maturizare incepe mult mai tarziu, si nu simt decat ca am un mare avantaj.

M-ai invatat sa fiu puternica, iar pentru asta, dar numai pentru asta, nu pot decat sa iti multumesc.

Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

De ce in Canada ma simt de parca as fi de rang regal

Da, asa este. Aici ma simt ca o printesa de fiecare data cand ies pe strada, de fiecare data cand imi aleg tinuta, de fiecare data cand imi aranjez parul, sau ma machiez. 

Cu totii stim ca femeile din Europa, dar mai ales cele din estul Europei, au tendinta de a se ingriji foarte bine, de a se "aranja", de a pune accent pe detalii si de a fi perfectioniste in privinta asta. De cate ori nu am auzit "Nici nu iese pe usa fara sa se aranjeze" sau "Nici nu duce gunoiul fara sa se machieze"? Si este foarte adevarat, noua, est-europencelor, ne place sa fim ingrijite, sa aratam bine, respectabile, elegante, chiar si atunci cand ducem gunoiul, spun unii. 

Si pentru ca sunt femeie nascuta si crescuta in Europa de Est, ma supun total acestui principiu general, si nu numai ca ma supun, dar imi si place. Ador sa ies din casa simtindu-ma increzatoare, chic, ador sa ma gandesc la ce tinuta sa aleg pentru o anumita zi sau ocazie (ceea ce e ciudat, pentru ca urasc sa merg la shopping), sa ma uit in oglinda si sa zambesc pentru ca imi place cum arat. Iar pentru ca in Romania sunt atat de multe fete frumoase, fete aranjate, in pas cu moda, niciodata nu m-am simtit de parca as fi cine stie ce. Adica, imi placea ceea ce vedeam, dar ma simteam ca un oarecare pestisor intr-un mare lac plin cu multi alti pestisori. 

Ei bine, in Canada, sunt un mare peste, intr-un lac cam gol. S ce bine ma simt!! 

Femeile din America de Nord nu au nici o problema sa iasa din casa intr-o tinuta ce pare a fi pijama, sa poarte cizme imblanite in mijlocul verii (cu pantaloni scurti), sau sa poarte slapi de cauciuc in cele mai rafinate restaurante. Cand vine vorba de iesit in oras, si aici vorbesc de femeile de varsta mea sau mai mici, elegant inseamna de obicei mult prea stramt, mult prea decoltat, machiaj ce pare a fi al unui clovn de la circul local, si un aspect general de "big mess". Nici nu stiu daca aici exista un concept de eleganta, sau macar un interes pentru asa ceva. 

Desigur, mai vezi si ocazionala femeie, ce pare ca stie ce haine a pus pe ea, dar faptul asta este atat de rar intalnit, incat, iata, am ajuns sa ma simt o printesa. :) Avantaj eu. 

Noua mea patrie, cica

De aproape 2 luni am ajuns in Canada, din nou, dar de data asta precum rezident permanent, cum s-ar zice. Om cu acte in regula!

De cand cu toata schimbarea asta extrema din viata mea, as vrea sa folosesc blogul asta ca un mediu de a ajunge la voi, cei de acasa. Ma bucur sa ma reintorc aici, pentru ca ma simt cel mai comfortabil, simt ca sunt eu, vorbesc limba mea, si pot sa imi insirui gandurile asa cum consider eu de cuviinta. Simt ca aici pot impartasi cu voi aceasta experienta, ce va dura multi ani de acum incolo, experienta de a trai, invata, de a ma adapta, de a ma integra intr-o societate atat de diversa si diferita fata de cea in care m-am nascut si am crescut, experienta de a numi un loc total diferit "acasa", pentru ca, intr-un final, sa ma pot simti ca acasa. Dar sa incep cu inceputul.

De cand am aterizat pe aeroport, undeva pe la mijlocul lui Iunie, am fost intampinata de cei de la departamentul de Imigrare cu un zambet larg pe fata, fapt neobisnuit pentru mine, deoarece de obicei sunt impenetrabili ca si expresie faciala sau limbaj corporal. Nu numai ca am fost intampinata cu zambetul pe buze, dar cand persoana respectiva a observat ca engleza mea este mai mult decat OK, mi s-a spus "Welcome home". 

Welcome home? What home?

Trebuie sa recunosc, aceasta intampinare m-a pus serios pe ganduri. Aici ar trebui sa fie noua mea casa? Ar trebui sa simt asta, ar trebui sa le spun altora ca asta e casa mea? Pe deasupra, totul s-a intamplat atat de repede, incat nici nu am avut timp sa realizez ce se petrece. O persoana s-a uitat rapid peste toate documentele mele asezate cu minutiozitate si emotie, am semnat de doua ori si gata, afara cu mine! Nici nu stiam daca sa plec, sa raman, simteam oarecum ca nu se poate sa fie totul asa usor. E imposibil, ca dupa un an de munca asidua si efort continuu, in care am documentat toata viata mea, sa fie totul validat in 5 minute. Mai lunga a fost asteptarea la coada! Cand am iesit din aeroport nici nu stiam ce sa simt, sau cum sa simt, pentru ca nimic nu parea real. Iata, am ajuns intr-o tara care ma primeste cu bratele deschise, si ma tine la pieptul ei pentru 1 minut, ca apoi sa ma arunce afara in mijlocul necunoscutului. Desigur, nu total necunoscut, pentru ca o parte importanta din viata mea deja e aici.

Si uite ca asta a fost prima mea experienta aici, ca si rezident permanent canadian. Asa am intrat eu in tara, pe care de acum, trebuie sa o numesc "casa". Pentru alte intamplari, stay tuned.

Un salut calduros de peste mari si tari!

Tara lui Peste Prajit cu usturoi

  A trebuit sa ma asez in tramvai, duminica, langa un barbat ce mirosea de la distanta a usturoi si alcool, pentru a realiza cam care ar fi programul de weekend al romanului nostru. Bineinteles, sotia lui,  pe alt scaun, supusa, ingandurata, probabil si ea ametita de alcool, tinand in mana un buchet de flori de liliac. Pentru tara noastra a devenit un obicei ca ziua de duminica sa inceapa si sa se termine, daca e posibil cu alcool. De fapt pentru cei mai tenace, acest obicei nu se limiteaza doar la weekend.


Poate un gratar, cu multa bere, sau o vizita la cumatri cu mult vin de tara si tuica. Discutiile incep amical, pe un ton vesel, ca sa se incheie pe un ton agresiv, cu fraze ce nu duc nicaieri, eventual o cearta. Incep discutiile interminabile despre cum fura cei ce ne conduc, despre cum tara noastra nu o sa ajunga nicaieri, despre friptura care e prea sarata. Alcoolul transforma romanul vesel ce merge la biserica, in romanul nervos ce isi injura sotia si e constant nemultumit de ceva. In alte tari, duminica, batranii merg la bowling, la noi duminica se ciocnesc paharele pana se sparg, probabil de capul cuiva.


Ce pot sa zic? E ceva de facut? Ii internam pe toti la dezalcoolizare? Ma tem ca ar falimenta bugetul statului prin care si asa bate vantul. Nu putem decat sa invatam ce sa nu facem. Si sa ne rugam ca respiratia de bere, vin, tuica sa nu devina urmatorul odorizant de tramvai.