Walls of our own

"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."


Ieri am vazut The Shawshank Redemption. Faptul ca m-am oprit la filmul asta a fost o pura intamplare, dar recunosc, am fost intrigata de faptul ca este pe primul loc in topul celor mai bune 250 de filme pe IMDB. Postul asta nu va fi, insa despre film, cat va fi despre gandurile si deceptiile ce mi-au fost trezite urmarindu-l. E de ajuns sa spun ca protagonistii acestui film traiesc intr-o inchisoare, cusca ce le-a devenit intre timp casa, cusca ce i-a institutionalizat, ce i-a indoctrinat, iar toata viata de detinut si-o petrec gandindu-se ca exteriorul, lumea din afara, este de fapt capcana si sursa tuturor temerilor si angoaselor. Inchisoarea devine o lume in sine, devine un intreg univers, guvernat de reguli ce par a fi perfect acceptabile, nimic nu mai este catalogat drept inuman. Uitandu-ma la filmul asta, nu am putut sa nu ma gandesc la societatea si lumea in care traim. Intreaga experienta m-a facut sa ma intreb: Cu ce este, pana la urma, viata noastra diferita fata de cea a unui detinut?. Viata "moderna" a oricaruia dintre noi a devenit atat de regimentata, atat de stricta, incat de multe ori devenim proprii nostri prizonieri, de multe ori realizam ca nu putem sa evadam si ca suntem captivi in dansul asta salbatic, iar singura solutie este sa tinem pasul. Ne trebuie o agenda, ne trebuie un program pentru a gasi spatiu pentru fiecare aspect important din viata noastra. Pentru ca traim intr-o societate guvernata de puterea banului si de autoritate financiara, suntem invatati ca succesul se masoara in numarul de zerouri din contul bancar. Asa ca ce avem mai bun de facut decat sa alergam toata viata dupa aceasta fata morgana ?

Cuminti si ascultatori, ne trezim la ora 7, de luni pana vineri. Daca suntem cu adevarat determinati putem munci si cate 12 ore pe zi, doar doar primim o marire. Ajungem acasa dupa o zi extenuanta si tot ce putem visa e sa mancam si sa ne prabusim in fata televizorului, sau poate sa urmarim un documentar pe internet (asta daca intr-adevar suntem ambitiosi si dornici de "dezvoltare personala"). Sambata si duminica (daca nu lucram), ne ramane sa facem cumparaturile pentru saptamana ce urmeaza, pentru ca bineinteles avem nevoie de combustibil. Desigur, mai este si incercarea disperata de a ne spune noua insine ca nu ne irosim viata chiar degeaba prin ocazionalele iesiri cu prietenii, gratare, cititul razlet al unei carti. Acum spune-mi cum este diferita viata noastra fata de a unui detinut?

  Da, inchisoarea noastra are gratii invisible, gratii subtile, gratii metaforice. Si da, inchisoarea noastra poate cuprinde lumea intreaga, are mai multe gadget-uri si upgrade-uri, are celebritati si activitate de noapte, inchisoarea noastra are o intreaga industrie a entertainment-ului si e scaldata in artificii. Dar tot prizonieri suntem, toti suntem institutionalizati in cadrul aceluiasi sistem, in cadrul unei organizatii, suntem numere, statistici, suntem catalogati si apreciati in functie de performanta ( buna purtare), suntem cai ce alearga intr-o cursa infinita. Acum nu pot decat sa ma gandesc la o cale de evadare.

"I’m telling you, these walls are funny. First you hate them. Then you get used to them. Enough time passes, it gets so you depend on them. That’s institutionalized."

  Yesterday I watched The Shawshank Redemption. I watched this movie by pure chance, probably intrigued by the fact that it has been rated best movie in IMDB’s top 250. This post will not be about the movie, but about the thoughts and deceptions that got awakened within me. It is enough to say that the protagonists of this movie are living inside a prison, a cage that has become their home, a cage that institutionalized them, that indoctrinated them, to the point that they see the outside world as the source of fear and anxiety, the prison becomes a world in itself, a universe governed by rules that seem confortable and make sense to the inmates. Watching this movie, I couldn’t help thinking about the society and the world in which we live. This experience made me ask myself: How is our life different from a prisoner’s life? Our “modern” life has become so regimented, so strict, that we often discover we are our own prisoners, we realize that we cannot escape our own existence and the only solution that we see in sight is keeping up with this savage dance of life. We need agendas, organizers, we need schedules to find space in our lives for everything that matters. Because we live in a society that is governed by money and financial authority, we are taught that success is only measured in the number of digits of your bank statement.  So all it is left to do is to spend our lives chasing this chimera.

  Well behaved and obedient, we wake up at 7 am, Monday to Friday and if we are really ambitious, we work as much as 12 hours a day. We get home after an exhausting day and all we can dream about is a good dinner and a long nap. Here and there, maybe we will watch a documentary, just for the sake of our personal development. Saturday and Sunday (if we’re not working), we’re busy doing grocery shopping for the following week because, like every machine, we need fuel. Of course, there is the occasional desperate attempt to tell ourselves that our life is not completely wasted by going out with acquaintances, going to barbeques, reading a book. But I am asking you, how is our life different from the life of an inmate?

  Yes, our prison has invisible bars, subtle, metaphoric bars. And yes, our prison can expand to the size of the entire world, has more gadgets and upgrades, has celebrities and a night life, our prison revolves around the entertainment industry and it abounds in fireworks. But we’re still prisoners, we are all institutionalized inmates within the same system, inside a huge mechanism, within an organization, we are numbers, we are statistics, we are appreciated and rated based on performance (well behaved inmates), we are race horses that run in an infinite circle. Now I can’t stop thinking about a way to escape…

The money circus and me

The English version of the article is in the continuation of the Romanian version.

Abia azi am putut sa ies de sub patura de neputinta si sa imi fac curaj sa scriu. Pana acum nu am putut fi decat un spectator, decat o pereche de ochi ce priveste la franturi de realitate, si un creier care proceseaza informatia ce se perinda in media. Trebuie sa recunosc, prima data cand am apasat PLAY pe un video cu protestatarii din Romania, un fior si un ciudat sentiment de bucurie m-a cuprins. Cuprinsa de o neasteptata emotie patriotica, mi-am zis "Da! Da!, pentru prima data ceva se petrece!" In sfarsit exista o traire, o reactie la tot ce am inghitit pana acum. In sfarsit s-a trezit o farama de constiinta nationala ce a spus: "Stai putin! Nu!". Cred ca o revolutie va incepe? Nu. Cred ca protestele vor fi din ce in ce mai mari, iar din ce in ce mai multi romani vor fi implicati? Probabil nu, dar tare mult sper ca urma de solidaritate pe care inca o posedam sa nu se piarda in oceanul propagandist promovat de media.

Dar cum stau lucrurile de fapt? Pentru ca suntem copii ascultatori ai mamei FMI, este de la sine inteles ca vom asculta de fiecare ordin. Prin urmare am redus salariile bugetarilor cu 25%, am limitat numarul angajatilor din sectorul public, si am hotarat, asa ca inceput de an, sa schimbam legea sanatatii. Cu totii insa stim ca toate aceste decizii pe care demnitarii tarii le iau nu tin cont de nici o culoare de situatia actuala in care Romania se afla. Bun, si ce anume spune noua lege a sanatatii? In linii mari, casele de asigurare vor trece de la a fi gestionate de stat, la a fi private, iar romanul de rand va trebui sa isi achizitioneze asigurarea de sanatate care poate fi obligatorie sau voluntara. Asigurarea obligatorie acopera doar ingrijire de baza, ce de fapt inseamna aproape nimic, iar asigurarea voluntara poate fi extrem de benefica pentru asigurat, dar surpriza, costa. Si poate costa de la 30 ron pana la 50 de euro pe luna! Si acum vine intrebarea pe care sunt sigura ca o aveti in minte? Cum isi poate permite romanul de azi asa ceva? Raspunsul: Nu poate. Nu atunci cand nu are un loc de munca, sau cand munceste dar nu primeste salariul cu lunile. Mi se pare absurd ca cei care ar trebui sa ne apere interesele cel mai bine  sunt mai mult decat dispusi sa ne arunce in gura ucigatoare a falimentului.

Cireasa de pe tort a fost bineinteles repunerea in functie a lui Arafat, strategie clara din partea presedintiei de ne arunca un os, de a ne determina inca o data sa inchidem ochii neputinciosi si ignoranti. Ma intristeaza faptul ca presa din Romania duhneste a coruptie si propaganda, si desi aceasta nu este o problema neaparat nationala, constituie un pericol deosebit pentru romani. De ce anume? Pentru ca romanul nostru nu se raporteaza la situatia economica si financiara internationala, pentru ca romanul peste 40 de ani nu foloseste internetul pentru a analiza fapte si contexte din surse diferite si pentru a obtine cat de cat o perspectiva obiectiva asupra genului de informatii ce ne inunda creierul zilnic. Romanul de rand ajunge acasa dupa o zi de 12 ore de lucru, si in cel mai bun caz deschide televizorul sa asculte stirile (in cazul in care Steaua nu are vreun meci) de la Antena, ProTv si altele (fiecare din aceste posturi sunt puternic influentate politic). Romanul nostru nu are nevoie de o revolutie a violentei, sau o revolutie a armelor, el are nevoie de o revolutie a cunoasterii, de largire a propriului orizont, de o revolutie culturala. Romanul nostru trebuie sa arunce ochelarii de cal, sa iasa din mlastina ignorantei si sa va priveasca lumea cu ochi vii si critici. Cand romanul nostru va fi treaz, atunci intr-adevar se va simti o schimbare. Pana atunci, somn usor!

Today I was finally able to shake the cover of helplessness that I surrounded myself with and actually write.  Until this moment, I could only be a spectator, a pair of eyes that watches fragments of reality and a brain that processes the information circulating in the media. I have to admit, the first time I watched a video with the protests happening in Romania, I felt an unexpected thrill and a strange feeling of happiness took over. Overwhelmed by this strange patriotic emotion, I told myself “Yes, yes! For the first time in so many years, something is happening!”. Finally, I can see determination, a reaction to everything that we, as a nation, suffered from.  There is finally a shred of national consciousness left, a shred that makes people say “NO!”.  Do I believe that a revolution will start? No. Do I believe that these protests will intensify and more people will engage into this solidarity movement? Probably not, but I really hope that the last trace of national solidarity that still exists inside Romanians doesn’t go extinct into the propagandist ocean originated by the media.

Because we are well behaved children of mother IMF, it is clear that our nation will follow every single order without blinking an eye. Therefore, we have reduced the budgetary wages with 25%, we have reduced the number of employees in the public sector and starting this year, we have also decided to change the law that governs our health system. So what does the new law say?  Basically, the insurance companies will stop being governed by the state and will become private, forcing every Romanian citizen to buy their health insurance (which is mandatory and voluntary). The mandatory insurance will cover only the basic medical care (whatever that means), and the voluntary insurance can be very beneficial for the patient but surprise, surprise, it costs.  This voluntary medical insurance can go up to 50 euros a month, which is clearly affordable to a person that is making approximately 300 euros. And now comes the inevitable question. How will Romanians afford this? They can’t! It seems absurd to me that the ones that are governing us, the ones that should defend our interest the most, are the ones ready to throw all of our country right in the gut of the ruthless monster of bankruptcy.

  The cherry on top is, of course, the reinstating of Arafat’s position within the Ministry of Health, clear presidential strategy of distraction, strategy of throwing the ignorant nation a bone to chew on.  What saddens me is the fact that all Romanian media reeks with corruption and propaganda and the Romanian audience is constantly exposed. This matter is not at all a national one, but it seems to be particularly dangerous for the average Romanian citizen. This happens because our average Romanian is not in the pursuit of truthful information, is not at all interested in filtering the information that is being fed to him, he is not interested in getting an objective perspective on the kind of information that floods his brain on a daily basis, and most importantly he is not interested in analyzing the international economic and financial context that influences the situation in our country. Our Romanian citizen does not need a violent revolution, he does not need a revolution of authority and power. He needs a revolution of knowledge, a revolution of the mind, a revolution of critical thought. He needs to pull himself out of the ignorance swamp and look at the world with wiser eyes. When our nation’s intellectual consciousness will rise again, there will be a real change. Until then, sleep tight and keep on dreaming!

Beautiful dance of deception

Dupa indelungi dezbateri, am decis ca, incepand de azi voi scrie blogul meu si in limba engleza. Desi sunt constienta ca nu ma pot traduce la fel de bine intr-o limba ce imi este, in definitiv, straina, voi face un efort sa transmit o particica din mintea mea si cititorilor internationali. Dar ca sa revenim la lucruri mai serioase...

Trebuie sa o spun din nou: rasa umana ma dezamageste. Ma intreb daca am putea cumva inlocui natura diabolica pe care noi, homo sapiens sapiens, o avem. Nu vreau ca titlul sa fie ambiguu pentru dragii mei cititori, dar in postul asta voi vorbi despre dragoste. Exista oare un asemenea concept precum dragoste pura, inocenta? Exista oare iubire neconditionata? Iubirea in care esti gata sa dai totul in schimbul a nimic? Inclin sa cred ca raspunsul la toate aceste intrebari este NU. Pana si vechiul mit al gradinii raiului e infestat de iubire conditionata si razbunatoare. Dumnezeu spune foarte clar cuplului primordial sa nu manance din copacul Cunoasterii Binelui si Raului pentru ca altfel "izvorul" de iubire va seca, iar cand cei doi gusta din fructul oprit sunt izgoniti din gradina raiului. Gata! Iubirea a incetat. Dumnezeu ii arunca pe cei doi intr-o lume pustie si ii lasa sa infrunte orice obstacol fara pic de ajutor. Unde a disparut toata iubirea? Unde s-a dus nevoia de protectie a celui pe care il iubesti? Si mai mult decat atat, daca forta suprema la care se inchina milioane de oameni a oprit izvorul iubirii, cum putem noi muritorii de rand sa il repornim si sa il mentinem tanar?

Daca stam sa ne gandim bine, unul din cele mai vechi conflicte ale omenirii, Razboiul Troian (si da, acest eveniment este dezbatut de istorici), a izvorat din intrigile si intunericul iubirii. Zeita dragostei, Afrodita, a rasucit si incurcat atat de tare cararile iubirii facand-o pe Elena, sotia lui Menelaus sa se indragosteasca de Paris, incat acest sentiment, aparent pur si nobil, s-a transformat in cel mai performant instrument al manipularii. Zeii au stiut ce au stiut. Iubirea descopera vulnerabilitatea fiecarui individ, si poate fi utilizata in cele mai meschine scopuri. Iubirea transforma ratiunea in pura copilarie, transforma nesemnificativul in suferinta si fericirea in durere sfasietoare. Atata putere se afla in mainile iubirii incat noi, muritorii, cadem invinsi. Singurul lucru la care putem spera este intalnirea unui suflet ce va tine in palma inima noastra, si nu o va sufla in bataia vantului precum o papadie, ci o va ocroti si proteja pe veci. Singura dificultate este gasirea unei persoane ce poate ca nici nu exista. Si atunci ce raspundem in fata iubirii?


After many debates, I've decided that, starting today, I will write my posts in English too. I am well aware that I cannot translate myself well enough using a language that is ultimately foreign to me, but I will do my best to divulge parts of my confused mind to my international readers as well. So let's get down to business...

I have to say it again. Human race continues to disappoint me. I wonder if there is a way in which we can replace the evil nature that we, homo sapiens sapiens, seems to own and possess.  I don't want the title of my post to be ambiguous to any of my dear readers, so I am telling you from the start I will be talking about love. "Oh, love such an amazing experience..."(many would melancholically say). I can't stop asking myself if there is such a concept of innocent, pure love? If there is such a thing as unconditional love? Are we, individuals, ready to sacrifice everything, not waiting for something in return, in the name of love? I incline to respond to all of these question with a simple word: No. When we look back, we realize that the oldest myth of man kind, the myth of Adam and Eve, is infested with conditional and vengeful love. The ever loving God commands to the primordial couple not to eat from the Tree of Knowledge of Good and Wrong, because if they do, severe consequence will fall upon them. The minute Adam and Eve taste the forbidden fruit, all the love and forgiveness goes out the window.  That is it! The lights went off and the love has stopped. God throws the two sinners into a world of unknown, a world of solitude, and let's them face all the obstacles of the world without any divine help. So where did all the love go? Moreover, if the supreme force in which millions of people believe, has clogged the spring of love, how can we mortals start it again and keep it young? 

If we give this idea a good thought, we realize that one of the oldest conflicts between humans, the Trojan War (and yes, I know that historians are debating the veracity of this event), sprang from the plots and darkness of love. The goddess of love, Aphrodite, twisted and manipulated the concept of love so badly, making Helene, wife of Menelaus, to fall in love with Paris, that this emotion that apparently is pure and noble, became the ultimate manipulation instrument. Gods knew where the power rests. Love reveals the vulnerability of every human being and it can be used in the most trivial way. Love transforms reason into pure naivety, transforms the insignificant into suffering, and turns happiness into heartbreaking pain. There is so much power lying in the hands of love, that we, mortals, don't have any other choice than to surrender. We can only hope that we will meet another soul, that will keep our heart in their palms, without hurting it, but protecting it and defending it against the wind of uncertainty. The only difficulty is finding such a soul in this putrid sea of weakness and vice. After all this, how do we respond to the overwhelming power of love?

Viata de student sau partiala lobotomie?

Sambata asta am avut o revelatie, un pic amara, si poate cam taioasa, dar  in mod cert mi-a lasat un zambet pe buze. Am petrecut 2 ore, spre nefericirea mea, intr-un bar de studenti, aka HELL. Si cum nu vreau  sa imi sara toata lumea in cap (desi poate ar fi comic), o sa si argumentez afirmatia in care cred cu tarie: Pentru unele persoane viata de student nu e nimic altceva decat o pierdere de timp si o gaura in buget. Bun, sa incepem cu inceputul: Locatie: Madison Pub, campus universitar; Numar de persoane in club: Fara numar; Media de varsta: 18-21 ani; Muzica: proasta si neinteligibila; Bautura serii: Berea aruncata peste tot si toti; Activitatea preferata: Calcatul in picioare a gecilor celor ce sunt prea beti sa le mai tina in mana (asta chiar m-a facut sa rad). Ma si vad in mijlocul multimii, mica si nervoasa, inchisa la haina pana in gat(am decis sa tin paltonul pe mine de teama sa nu il pierd, in plus imi apara rochia de constantele dusuri cu bere si ma simteam putin mai in siguranta atunci cand eram impinsa in toate partile). Ce sa mai, a fost o adevarata cursa de roller coaster.


Cand am ajuns acasa, duhnind a bere (desi nu asta a fost ceea ce am comandat), am inceput sa ma gandesc la tot ce inseamna viata de student aici si nu numai. Desigur, toti am avut faimoasele chefuri studentesti in care am baut, de cele mai multe ori, prea mult, si in mod cert toate petrecerile astea vor ramane mereu o amintire placuta si o exemplificare perfecta a ceea ce inseamna "sa te bucuri cat esti tanar". Apoi, ca un fulger, m-a lovit o idee care nu vrea sa  lucreaze deloc in favoarea mea. Oare m-am schimbat eu atat de mult incat nu mai sunt capabila sa ma bucur de cele mai simple momente? Oare sunt... vai!... Batrana?. Nu stiu daca sunt, dar cu siguranta asa m-am simtit in mijlocul celor pentru care petrecerea nu se va termina niciodata. M-am gandit ca poate am uitat cum sa retraiesc momentele cand si eu am fost studenta, poate m-am lasat sufocata de oceanul de provocari ce mi s-a asternut in fata, si poate am uitat sa fiu tanara si sa respir. Ego-ul meu nu a fost prea incantat de concluzia asta.


Fiindca tot nu puteam sa dorm, rasucitul de pe o parte pe alta a dat in cele din urma roade si mi-am dat seama ca totul se rezuma la a fi sau a nu fi soldat. Asa cum am mentionat intr-un post trecut, viata pe care am trait-o dintotdeauna, noi, unii dintre romani, ne-a transformat in mici sau mari luptatori. Iar ca luptatori, uneori am spart sticle, am facut intrecere in numarul de shoturi baute, am dansat pe mese, dar am si invatat nopti intregi pentru un examen, am format prietenii ce poate vor dura o viata, am invatat sa fim independenti si sa privim viata in ochi, iar viata din facultate ne-a ajutat sa crestem si sa devenim oamenii ce suntem acum. Pentru studentul canadian, muzica nu se opreste atat de curand, viata e mult mai lunga decat e pentru noi, anii se numara diferit, iar responsabilitatile sunt asumate mult mai tarziu. Tot ce pot spune e: Avantaj Eu. Poate ca nu ma mai bucur de pahare sparte si beri varsate, dar cel putin nu ma aflu la 30 de ani inca in cautare de sine. La toate astea am un singur raspuns: Cheers!

Oda mea (fara sarcasm) catre patrie.

Dragii mei, stiu ca v-am obisnuit cu criticismul si sarcasmul a aproape tot ce inseamna Romania, dar trebuie sa va spun, cu mana pe inima, iubesc Romania. Desi ma lupt cu meandrele legislative imigrarii in alta civilizatie, nu as fi ales sa ma fi nascut in nici o alta tara de pe planeta asta neincapatoare, si tin sa spun asta tuturor persoanelor ce incearca sa imi cunoasca experienta de imigrant. Si cred ca fiecare din noi ar trebui sa isi compuna propria oda a Romaniei noastre dragi. (si nu, nu sunt ironica). Bine, oricine imi poate argumenta ca e tarziu in noapte, poate am baut un pahar de vin, si brusc, imaginile pitoresti ale Moldovei imi vin in minte, iar dorul ma coplesteste, dar nu. Adevarul e ca mereu voi fi mandra de locul in care m-am nascut, mereu voi fi mandra ca avem o istorie de mii de ani in spate, mereu voi fi mandra de limba noastra, de influentele culturale care ne-au marcat civilizatia de-a lungul anilor, imi va fi dor mereu de telemeaua cu rosii de dimineata, de vinul fiert si cartofii copti pe soba, de colindatorii cu nasul rosu, de culesul viei, de mancat porumb fiert, de cutreierat Bucegii, de privit epava de la Costinesti, de admirat frumusetea caselor sucevene si batranetea Muntilor Dobrogei. Niciodata nu as fi vrut sau as fi ales ca Romania sa fie destinatia mea de vacanta.

Dar lucrul dupa care tanjesc cel mai mult este solidaritatea celor ce sunt ca mine, celor ce imi impartasesc mostenirea nationala, solidaritate ce, noua romanilor, ne cam lipseste. Desigur, putem spune ca dificultatea economica in care ne regasim de ani de zile joaca dupa principiul divide and conquer, drept urmare ne-a determinat dezbinarea totala ca si natiune. Apoi, desigur, cei ca mine, cei ce aleg sa paraseasca taramul natal, incurajeaza acest proces al separarii. In cele din urma, toti suntem in egala masura responsabili pentru greutatea crucii pe care o purtam. Si, tocmai aici vine partea trista a acestui post, cand ne vedem noi, soldati curajosi, antrenati sa inotam impotriva curentului, pierduti cumva intre cladiri inalte si masini de lux, captivi poate intr-un birou in care nu ne recunoastem limba. Am atasat o melodie ce sper sa reitereze punctul de mai sus, cam asa vad eu romanul supus socului cultural al unei tari adoptive. Si fara a fi ipocrita, sau nerecunoscatoare pentru oportunitatea ce mi s-a dat, sau pe care am luat-o, spun ca ma incadrez si eu :).

This world made me a little soldier!

Buna dimineata, dragii mei. Stiu ca azi v-ati trezit cu mii de planuri pentru noul an, cu scopuri si vise care mai de care mai nebunatice,  dar propun, pentru cateva momente sa cititi acest post si sa lasati soldatul din voi sa se manifeste. Da, spun bine, soldatul. Si ca sa nu fiu complet lipsita de sens, o sa si detaliez la ce ma refer. Totul a inceput cu zecile de conversatii cu oamenii de aici, persoane ce au trait o viata in sanul civilizatiei vestice. Toti vor sa ma descoase, sa ma puna sub microscop, si sa imi desluseasca "misterul", sunt un fel de maimutica pe plaja din Mamaia. Fenomenul asta e foarte des intalnit atunci cand un nou imigrant apare in scena, mai ales daca tara e mai "exotica" (adica relativ necunoscuta). Nu ma ingrijorez prea tare, pentru ca stiu ca in curand nu voi mai fi atat de exotica, viata mea va deveni parte din rutina pe care ei o impartasesc, rutina ce ii innebuneste, iar alta "maimutica" isi va face aparitia in peisaj cu siguranta. Bun, dar ca sa revin la subiect, intrebarile incep sa curga: "si de unde esti?", "ce ai studiat in universitate?", "ai familie aici?", "cati ani ai?", "ce planuri ai de viitor?", "iti place Canada?" iar cireasa de pe tort: "Cum de ai avut curajul ca la 23 de ani sa vii intr-o tara straina, fara sa ai macar un membru al familiei aici?" Iar ca raspuns la aceasta intrebare, ridic din umeri, pentru ca sincer nici eu am habar. De asemenea, mi se spune ca tinerii  canadieni de o varsta cu mine, nu vor nici macar sa munceasca part time, daramite sa se inhame la asa o aventura. Iar chestia asta m-a pus serios pe ganduri.

Si in urma navalei de ganduri existente in creierasul meu, am conchis, lumea in care noi am trait ne-a facut sa devenim mici soldatei, ce ar putea sa faca fata oricarei situatii, soldati ce se pot integra in orice societate, si pot prelua controlul. Cand ajungem la varsta de 20 de ani suntem deja satui de coruptie, birocratie, furt, Basescu, Boc, abonamente la RATP ce se scumpesc pe zi ce trece, lipsa creditului pe telefon, incompetenta institutiilor publice, aroganta bugetarilor de la ghisee. La 20 de ani suntem aruncati direct in mijlocul tornadei, fara vesta de protectie, fara cont in banca, fara loc de munca, fara mosteniri si masini, si mai ales fara prea mare optimism. Dar toate greutatile nu au facut decat sa ne transforme, sa ne determine sa ne autodepasim in mod constant, si in final, sa nu renuntam sa luptam pentru a ne imbunatati viata. Unor persoane de varsta mea, viata le-a oferit comfortul de a butona pe Blackberry toata ziua, de a avea unica grija in privinta alegerii outfitului pentru ziua urmatoare, de a merge in vacante exotice cel putin de doua ori pe an, de a urmari Jersey Shore si a merge la shopping in fiecare zi, dar le-a luat ceva ce, eu cred, e mult mai important: maturitatea. Maturitate ce constituie atuul principal in cursa asta infernala ce se numeste viata. Imigrantii sunt cei ambitiosi ce studiaza cu orele pentru a avea cele mai bune note in universitate, ei sunt cei ce petrec ore in sir in afara programului de lucru pentru a termina un proiect, ei vor fi cei cu o etica a muncii mult mai puternica, si de ce? Pentru ca imigrantii stiu ce inseamna sa infrunti greutatile vietii si sa fii lovit de ele drept in piept, iar pentru asta nu pot spune decat Multumesc Romania! M-ai facut mai puternica.

Dupa tot acest brainstorming am ajuns sa ma simt mai curajoasa si optimista, mi-am dat seama ca in fata necunoscutului nu o sa spun niciodata "Mommy can you come and pick me up?", tara mea m-a invatat mai bine de atat.

Frumusetea emigrarii in Europa. Partea 2: Italia

Ok, dragii mei, am ajuns si la subiectul (in acest caz tara) de care toti suntem satui deja. Dar putem sta linistiti pentru ca si ei sunt mai mult decat satui de noi. Despre ce tara poate fi vorba daca nu despre Italia? Oh, tara frumoasa, in sanul careia poporul roman post-revolutionar a incercat sa isi spele pacatele! Dar a reusit oare? Nici vorba. Ok, cu totii stim ca atunci cand a venit vorba de emigrare, fratii nostri s-au indreptat in special catre Spania si Italia, si putem numi aceste doua locatii the hot spot of Europe pentru multi romani. Si asa a ajuns Italia sa fie invadata de la nord la sud, de ingrijitoare de batrani, bone, muncitori in constructie si spalatori de masini. Toata aceasta situatie nu a dus, insa, la un deznodamant fericit, studiile recente efectuate in Italia spun ca ne aflam pe locul 3 in topul celor mai antipatizate popoare de emigranti, se pare ca 2 italieni din 3 ne considera antipatici. Astea da conditii dure!


Postarea de azi a venit ca inspiratie in urma unei conversatii foarte interesante cu un  producator de film italian, stabilit de foarte multi ani in  Canada. Persoana in discutie petrece totusi luni bune din an in Italia si are o perspectiva cat se poate de obiectiva asupra romanilor. Mi-a spus, din experienta personala, ca a intalnit oarte multi romani din mediul rural stabiliti in Italia, romani ce nu au avut prilejul unei educatii riguroase sau al unui trai foarte civilizat, ca exista romani ce aleg sa isi duca veacul intr-un mod neortodox, insa recunoaste ca a intalnit si romani deosebiti, romani ce i-au lasat o impresie mai mult decat placuta. De la el am putut sa aflu lucruri pe care nu le aud la stiri. Fiind in contact direct cu industria televiziunii, mi-a marturisit ca este un curent propagandist extrem de puternic indreptat catre romani, manifestat prin cele mai " nevinovate" anunturi, precum furturi, violuri, crime, savarsite APARENT de romani. Mi-a demonstrat cum Europa devine din ce in ce mai rasista fata de imigranti, iar cu cat recesiunea se inaspreste, cu atat intoleranta fata de imigranti va creste. Inca o data, ecuatia este foarte simpla, unul din motivul principal pentru care romanii nu sunt placuti este faptul ca sunt acolo, faptul ca au locuri de munca, faptul ca, impreuna cu alti imigranti, ameninta destabilizarea pietii muncii in Italia.


Inca o data reticenta italienilor fata de orice imigrant nu este nejustificabila. Ce este de nejustificat este ura manifestata de cele mai multe ori prin actiuni agresive, actiuni ce nu fac subiectul primelor pagini de ziar. ( De exemplu, un tanar italian a lovit o romanca de 40 de ani, asistenta intr-un spital din Torino, pana femeia a cazut la pamant, s-a lovit cu capul de beton si a murit pe loc, iar flacaul italian a primit arest la domiciliu?!?!?!). Si, in concluzie, as spune, duceti-va romani la casa voastra, duceti-va acolo unde sunteti bine primiti. Dar inca odata, imi apare intrebarea "Unde e aceasta casa?". Pentru delectarea personala, am atasat un video ce reflecta activitatea nationalista din Italia, partidul Casa Pound, ce practic are ca scop final lupta impotriva tuturor "intrusilor" din Italia. Intre timp, va doresc dragii mei, sa intampinati un an mai bun si mai primitor, si nu uitati: ganditi-va bine unde emigrati!

Frumusetea emigrarii in Europa. Part 1: Anglia

Si ca sa nu credeti ca incerc sa va dezobisnuiesc de stilu-mi caracteristic, haide sa mai pornim o incursiune in viata fascinanta, dar grea, de imigrant cu ochisori obiectivi. In posturile trecute am incercat sa ilustrez, atat cat cuvintele mi-au permis, o imagine asupra societatii in care ne aflam, atat in Romania cat si in Canada. Dar fiindca multi romanasi ai nostri se incapataneaza sa imigreze, putem discuta linistiti, nopti in sir, despre fenomenul de dez-romanizare, implicit imigrare. Unii mi-ar raspunde sus si raspicat: De ce as vrea sa fiu roman?De ce nu am avut norocul sa ma nasc in cadrul unei culturi cu totul diferite? Fair enough as putea raspunde. Dar haide sa va povestesc cam cum sta treaba cu imigrarea, si ce politica adopta statele ce par sa ne primeasca cu "bratele deschise". O sa incep cu vechiul continent european, pentru ca Europa pare sa fie prima si ultima alegere pentru majoritatea romanilor ce emigreaza. 

Inca de la inceput o sa mentionez, desi banuiesc ca aspectul asta este foarte bine stiut de majoritatea, Europa este rasista, si nu doar fata de romani. La sfarsitul fiecarui post, putem sa ne intrebam daca aceste tari au vreo justificare sa fie rasiste sau nu. Consider ca in Europa prejudecatile existente au luat o asemenea amploare si turnura incat foarte greu ne va fi sa reabilitam numele si mandria etniei noastre. Desigur, mediul academic este relativ diferit, insa imi este neplacut gandul ca si cel mai simplu gest, precum mersul pe strada si graitul limbii noastre, ar putea atrage priviri suspicioase.

Una din cele mai rasiste tari din Europa, in opinia mea, este Anglia. Londra are un numar incredibil de imigranti, si poate de aceea pentru unii poate suna absurd. Aproximativ 40% din populatia Londrei este constituita din imigranti, dintre care cei mai multi sunt indieni, pakistanezi si negri. Desigur, si fratii nostri romani populeaza aceste taramuri, dar nu constituie nici pe departe o majoritate. Cetateanul naiv ar putea spune ca Londra este poate cel mai ofertant oras din Europa in ceea ce priveste multiculturalismul, dar a afirma un asemenea lucru ar insemna sa neglijam statutul celor ce se "bucura" de multiculturalism. Imigrantii vor fi mereu priviti cu ochi suspiciosi, indiferent de tara in care vor imigra. De ce? s-ar putea intreba unii. Pentru ca imigrantii constituie de cele mai multe ori forta de munca ieftina care fura locurile de munca de sub nasul cetatenilor englezi. De ce sa acorde angajatorul din Anglia un job unui cetatean englez pe care trebuie sa il platesca cel putin cu salariul minim pe economie, cand poate sa angajeze un imigrant ce s-ar multumi si cu jumatate din acest salariu. Acest punct de vedere schimba putin perspectiva asupra lucrurilor. Probabil si noi romanii am fi mai mult atinsi de doctrina nationalista daca ne-am bucura de o economie decenta si conditii de viata bune. Poate ca opinia generala ar fi ca aceste joburi "de jos" ar fi acceptate doar de imigranti ce nu s-au bucurat de un standard decent de educatie, dar tristul adevar este ca din ce in ce mai multi imigranti stau cu diploma de universitate sau master in vitrina, si spala masini pentru cetatenii britanici.

Probabil ca adevarul mereu se gaseste undeva la mijloc, insa consider pe deplin adevarat faptul ca e o idee buna sa ramai in tara in care te-ai nascut, sa te bucuri de drepturile pe care aceasta ti le ofera si sa muncesti spre progresul ei, asta atunci cand tara in discutie chiar iti ofera sansa de a creste ca si individ si un loc decent de munca poate fi gasit. Dar pentru ca ne-am nascut in frumoasa Romanie, tot ce putem sa facem e sa suportam si sa invingem scepticismul tarilor adoptive. Halal Destin! Iar ca sa exemplific ideea de mai sus, iata un video ce a devenit foarte celebru in mediul virtual.

Mos Craciun arunca cu dolari. Fara numar.

Si uite asa ne aflam in ziua ce pare sa aiba proportii cosmice, si anume Craciunul. Bineinteles, voi scrie despre aceasta sarbatoare internationala tot din punctul de vedere al unui imigrant. Ultimele zile in Toronto au fost un cosmar, minute in sir de asteptat tramvaiul in statie, metrouri in care nu poti arunca nici macar un ac, mall-uri care par sa-si deschida bratele consumeriste larg deschise pentru tot cetateanul de rand, pe scurt o agitatie si un haos general. Toata agitatia asta m-a facut sa ma intreb de un lucru, si anume, care este procentajul de crestini, care intr-adevar au o justificare si o motivatie pentru a sarbatori Craciunul. In nici un  caz nu este la fel de mare ca numarul de persoane care alearga in stanga si dreapta pentru a gasi cele mai mari reduceri. Banuiesc ca toti rezidentii acestui oras-experiment (multicultural) simt nevoia apartenentei de ceva. Nu este necesar ca acel ceva sa ii si caracterizeze totusi. Dintr-o sarbatoare pur crestina, pagana la origini, care sarbatoreste de fapt solstitiul de iarna, Craciunul a devenit, dupa cum bine stim, o sarbatoare in care sarbatorim Sfantul Consumerism (Pardon, bucuria de a darui).

Buuun, si ce se intampla totusi? Pai se pare ca nu conteaza ce religie esti, sau ce credinte ai, atata timp cat ai pregatit muntele de cadouri esti good to go. Ceea ce e cu adevarat trist pentru mine, este ca aceasta sarbatoare nu are nici pe departe aceeasi semnificatie aici si a inceput si in Romania sa isi piarda adevarata semnificatie. Obisnuia sa fie un obicei frumos sa  deschizi usa colindatorilor zgribuliti, sa te bucuri de o seara frumoasa de Ajun in care asculti colindele lui Stefan Hrusca, sa impodobesti bradul si sa mai arunci un ochi la sarmalele de pe foc. sa sarbatoresti cum se cuvine Sfantul Ignat si sa te bucuri de o bucata sanatoasa de soric, sa savurezi pomana porcului, sa intampini uratori, sa primesti cu sorcova (odata cu ea si orezul de peste tot prin casa). Toate astea reprezinta pentru mine intr-adevar Craciunul. Dar ca sa fim pe deplini cinstiti, Romania incepe incet incet sa danseze in hora globalizarii si sa adopte obiceiurile naravase ale societatii de vest. Acum, obiceiul mersului la colindat, s-a transformat din placerea primirii unui colac la numaratul banilor la sfarsit de seara, seara de Ajun a inceput sa echivaleze cu seara de mers in club, Sfantul Ignat o sa dispara si el avand in vedere ca acum suntem mai umani si "europeni", iar de sorcova nici nu mai zic, ridiculizam copiii enervanti ce bat incontinuu la usa atunci cand somnul ne e mai dulce.

Din punctul imigrant de vedere, spun ca e mare pacat sa ne distantam de ceva ce intr-adevar este al nostru si ne face sa fim unici, si anume propria cultura. A! dar sa nu uit lucrul ce m-a scos din sarite si m-a determinat in final sa scriu postul asta, Aud din ce in ce mai multe persoane ce pretind mesaje ORIGINALE, INTERESANTE, mesaje ce depasesc clisee precum simplul "Craciun fericit!", "Fie ca anul nou sa iti aduca multa bucurie" etc etc. Intrebarea mea pentru aceste persoane este? Suntem cumva inscrisi intr-un concurs de miss al mesajelor de Craciun? Sau poate monotonia si rutina vietii de zi cu zi te face sa iti pierzi controlul cand primesti o urare "ne-originala". Mesajul meu: Get over yourself! Invata sa apreciezi fiecare gand frumos ce vine spre tine, fie el original sau nu, si renunta sa speri ca poate cadoul primit are inca eticheta pe el, ca sa poti vedea cat a costat. Punct.

A! Sa nu uit: FIE ca toti cei ce citesc acest blog, si nu numai, sa aiba un Craciun fericit! I'm out.

Visul unui imigrant, visul meu

Trebuie mentionata de la inceput pozitia in care ma aflu eu, dar nu numai, in cadrul unei societati din lumea 1. Circumstante placute sau mai putin placute m-au determinat sa aleg sa locuiesc si sa imi construiesc o viata in Toronto, Canada. Alegere curajoasa si inteleapta ar spune marea majoritate. De ce? Pentru ca, in primul rand, Canada se afla printre putinele tari de pe planeta care nu resimt recensiunea atat de intens precum statele din UE sau America. Este destul de stabila din punct de vedere financiar, fapt posibil mai ales prin decizia acestui stat de a nu accepta activitatea bancilor internationale pe piata canadiana. Asadar, in Canada vei intalni fie banci canadiene (nu prea multe) sau din Marea Britanie. In plus, au un sistem de sanatate destul de bine pus la punct, sistem de educatie la fel, in fine, o tara cu un nivel de trai inalt, bazat in general pe faptul ca toti cetatenii platesc taxe de nu se vad. E placut sa vezi ca muncitorul de pe santier isi poate plati luna de miere in Caraibe cu un salariu, iar munca aici iti da un oarecare sentiment de satisfactie, vizibil mai ales cand intri in posesia cecului de salariu.

In al doilea rand, orice imigrant se simte aici mult mai bine decat in orice alta tara. Inca o data apare intrebarea de ce? E foarte simplu, Canada a fost populata de-a lungul timpului de imigranti, aici nu exista statutul de canadian bazat pe identitate culturala, sau pe identitate nationala. Aici esti canadian daca detii un pasaport pe care scrie frumos si mandru Canada. Toronto este cel mai bun exemplu in cazul asta. Orasul asta este plin de toate natiile pamantului, construit ca un bloc cu foarte multe compartimente. Fiecare compartiment reprezinta o comunitate de imigranti, de cele mai multe ori foarte bine inchegata. La urma urmei, este si normal. Fiecare membru al comunitatii resimte nevoia de a sta in preajma celor ce il inteleg, ce ii impartasesc traditiile, obiceiurile, principiile sau valorile. Aici nu sunt privita cu ochi suspiciosi pentru ca sunt romanca, nimanui nu ii pasa de lucrul asta. Aici accentul meu este catalogat drept "cute", faptul ca sunt aici de relativ putin timp ma face mai degraba o prezenta exotica, decat un intrus, aici lumea vrea sa stie despre traditiile si istoria tarii mele doar pentru ca este ceva diferit. Cam asta este situatia actuala, descrisa desigur in termeni simplisti, in care ma aflu.


Toate acestea suna a idee buna pentru majoritatea care ar citi acest post. Si poate ca si este. Doar ca tot ce ma inconjoara nu ma poate face sa uit ca imi place Romania in prag de Craciun, imi place sa ascult colinde in timp ce impodobesc bradul si astept copii sa sune la usa, imi place sa am sarmale si friptura pe masa in zi de sarbatoare, imi place sa intampin uratorii, imi place sa aud vorba romaneasca pe strada si sa cutreier muntii, pe scurt imi place si mi-e dor de o tara ce isi reneaga propriile odrasle. Ce inseamna toate astea? Inseamna ca suntem fortati sa ne lepadam de identitatea noastra de pana acum, suntem fortati sa devenim "cetateni internationali", sa apartinem de nimic, si intr-un final sa devenim un popor slab, dezbinat. Trezirea mea brusca din amorteala de blogger se datoreaza unei schimbari dramatice in viata mea, iar daca acest post poate fi de folos unui imigrant, sau unui viitor imigrant (fapt foarte posibil pentru fiecare tanar roman) eu sunt fericita. In postul viitor voi intra mai adancul vietii mele de imigrant in Canada.