Oda mea (fara sarcasm) catre patrie.

Dragii mei, stiu ca v-am obisnuit cu criticismul si sarcasmul a aproape tot ce inseamna Romania, dar trebuie sa va spun, cu mana pe inima, iubesc Romania. Desi ma lupt cu meandrele legislative imigrarii in alta civilizatie, nu as fi ales sa ma fi nascut in nici o alta tara de pe planeta asta neincapatoare, si tin sa spun asta tuturor persoanelor ce incearca sa imi cunoasca experienta de imigrant. Si cred ca fiecare din noi ar trebui sa isi compuna propria oda a Romaniei noastre dragi. (si nu, nu sunt ironica). Bine, oricine imi poate argumenta ca e tarziu in noapte, poate am baut un pahar de vin, si brusc, imaginile pitoresti ale Moldovei imi vin in minte, iar dorul ma coplesteste, dar nu. Adevarul e ca mereu voi fi mandra de locul in care m-am nascut, mereu voi fi mandra ca avem o istorie de mii de ani in spate, mereu voi fi mandra de limba noastra, de influentele culturale care ne-au marcat civilizatia de-a lungul anilor, imi va fi dor mereu de telemeaua cu rosii de dimineata, de vinul fiert si cartofii copti pe soba, de colindatorii cu nasul rosu, de culesul viei, de mancat porumb fiert, de cutreierat Bucegii, de privit epava de la Costinesti, de admirat frumusetea caselor sucevene si batranetea Muntilor Dobrogei. Niciodata nu as fi vrut sau as fi ales ca Romania sa fie destinatia mea de vacanta.

Dar lucrul dupa care tanjesc cel mai mult este solidaritatea celor ce sunt ca mine, celor ce imi impartasesc mostenirea nationala, solidaritate ce, noua romanilor, ne cam lipseste. Desigur, putem spune ca dificultatea economica in care ne regasim de ani de zile joaca dupa principiul divide and conquer, drept urmare ne-a determinat dezbinarea totala ca si natiune. Apoi, desigur, cei ca mine, cei ce aleg sa paraseasca taramul natal, incurajeaza acest proces al separarii. In cele din urma, toti suntem in egala masura responsabili pentru greutatea crucii pe care o purtam. Si, tocmai aici vine partea trista a acestui post, cand ne vedem noi, soldati curajosi, antrenati sa inotam impotriva curentului, pierduti cumva intre cladiri inalte si masini de lux, captivi poate intr-un birou in care nu ne recunoastem limba. Am atasat o melodie ce sper sa reitereze punctul de mai sus, cam asa vad eu romanul supus socului cultural al unei tari adoptive. Si fara a fi ipocrita, sau nerecunoscatoare pentru oportunitatea ce mi s-a dat, sau pe care am luat-o, spun ca ma incadrez si eu :).