Si, iaca, ma marit!

Da, asa este, luna septembrie e una foarte speciala, pentru ca, desi aveam dubii ca imi voi dori vreodata asa ceva, iata, imi vine randul sa spun ca fac nunta. Si pot spune ca abia astept! Abia astept sa sarbatoresc faptul ca imi unesc destinul cu barbatul pe care il iubesc, abia astept sa imi vad prietenii de peste mari si tari, abia astept sa imi vad familia reunita, abia astept sa dansez, abia astept sa gust tortul, abia astept sa ma distrez si sa tin minte ziua asta forever and ever. Dar mai mult decat orice, abia astept ca perioada asta a planuitului, a pregatirilor, a stresului interminabil, sa se termine. 

Poate, daca as fi fost mai inteligenta, as fi angajat un wedding planner, dar am refuzat sa cheltui bani, si nu putini, pe ceva ce pot face singura. Anyway, revenind la subiectul nuntii...

Pentru cei ce ma stiu, urmatorul lucru nu e socant, dar pentru cei ce nu ma stiu, trebuie sa va spun ca niciodata nu mi-am imaginat cum va fi nunta mea, niciodata nu am fost incantata ca imi voi planui nunta, nu am fost una din acele fete ce isi traiesc visul cand isi organizeaza nunta. Nu, nu imi place sa trebuiasca sa aleg flori, sa aleg accesorii, sa ma gandesc la decoratiuni, sa vad ce culori merg cu ce culori, sa aleg tematica, urasc toate aceste lucruri!!! Nici macar nu am fost incantata cand a trebuit sa merg sa imi aleg rochia de mireasa (mai ales atunci). Da, vreau ca totul sa arate impecabil, dar de ce trebuie sa fie atat de multe optiuni? Atat de multe idei? Atat de multe pareri? Toata lumea pe internet o ia razna cu nuntile, fel de fel de dansuri cat mai extravagante, candy bar,  fruit bar, chocolate bar (desi lumea are nevoie doar de un singur bar, ala cu alcool), photo booth, decoratiuni nebunesti, tematici complexe, cate si mai cate). In loc sa devina un prilej de bucurie, a devenit un calvar, care se termina cu doi miri extenuati, care probabil s-au certat crunt cu o zi inaintea nuntii, si care probabil nu vor apuca sa petreaca 10 minute impreuna pentru ca incearca sa multumeasca pe toata lumea.

De cand m-am apucat de planuit mai serios, cateva luni bune, am descoperit cat de greu imi este sa ma decid. Nu pot sa ma hotarasc la nimic, nimic nu imi place suficient de mult, pentru ca vreau ca totul sa fie absolut perfect. Daca vad ceva ce imi place, nu pot sa nu ma gandesc ca poate altundeva pot gasi ceva mai bun, mai frumos, mai potrivit. E groaznic! Si ca sa va exemplific, mi-a luat 5 luni sa imi gasesc o pereche de pantofi, abia ce i-am gasit zilele trecute, dar tot nu sunt convinsa, si probabil imi voi mai cumpara o pereche pana la nunta. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand imi aleg accesoriile.

 Singurul moment in care nu am avut probleme, a fost alegerea rochiei de mireasa, care, culmea, a venit cu atat de multa usurinta incat si acum ma mir. 

In orice caz, mai este putin, chiar foarte putin, si emotiile incep sa creasca. Insa, eu ma gandesc doar la ziua cand pregatirile s-au terminat, si pot dansa linistita cu sotul meu :). 

De ce in Canada ma simt de parca as fi de rang regal

Da, asa este. Aici ma simt ca o printesa de fiecare data cand ies pe strada, de fiecare data cand imi aleg tinuta, de fiecare data cand imi aranjez parul, sau ma machiez. 

Cu totii stim ca femeile din Europa, dar mai ales cele din estul Europei, au tendinta de a se ingriji foarte bine, de a se "aranja", de a pune accent pe detalii si de a fi perfectioniste in privinta asta. De cate ori nu am auzit "Nici nu iese pe usa fara sa se aranjeze" sau "Nici nu duce gunoiul fara sa se machieze"? Si este foarte adevarat, noua, est-europencelor, ne place sa fim ingrijite, sa aratam bine, respectabile, elegante, chiar si atunci cand ducem gunoiul, spun unii. 

Si pentru ca sunt femeie nascuta si crescuta in Europa de Est, ma supun total acestui principiu general, si nu numai ca ma supun, dar imi si place. Ador sa ies din casa simtindu-ma increzatoare, chic, ador sa ma gandesc la ce tinuta sa aleg pentru o anumita zi sau ocazie (ceea ce e ciudat, pentru ca urasc sa merg la shopping), sa ma uit in oglinda si sa zambesc pentru ca imi place cum arat. Iar pentru ca in Romania sunt atat de multe fete frumoase, fete aranjate, in pas cu moda, niciodata nu m-am simtit de parca as fi cine stie ce. Adica, imi placea ceea ce vedeam, dar ma simteam ca un oarecare pestisor intr-un mare lac plin cu multi alti pestisori. 

Ei bine, in Canada, sunt un mare peste, intr-un lac cam gol. S ce bine ma simt!! 

Femeile din America de Nord nu au nici o problema sa iasa din casa intr-o tinuta ce pare a fi pijama, sa poarte cizme imblanite in mijlocul verii (cu pantaloni scurti), sau sa poarte slapi de cauciuc in cele mai rafinate restaurante. Cand vine vorba de iesit in oras, si aici vorbesc de femeile de varsta mea sau mai mici, elegant inseamna de obicei mult prea stramt, mult prea decoltat, machiaj ce pare a fi al unui clovn de la circul local, si un aspect general de "big mess". Nici nu stiu daca aici exista un concept de eleganta, sau macar un interes pentru asa ceva. 

Desigur, mai vezi si ocazionala femeie, ce pare ca stie ce haine a pus pe ea, dar faptul asta este atat de rar intalnit, incat, iata, am ajuns sa ma simt o printesa. :) Avantaj eu. 

Primul lucru pe care l-am inteles cand am ajuns in Canada

Unul din lucrurile ce trebuie considerate atunci cand te gandesti sa te muti cu catel si cu purcel in alta tara, este ce iti iese pe gura, si anume limba pe care cei din tara respectiva o vorbesc. Nu stiu de cate ori am vazut in cv-uri, sau de la cate persoane am auzit ca vorbesc engleza FLUENT doar pentru ca inteleg ce se vorbeste in film fara sa se uite la subtitrare, sau ca stiu sa dea directiuni catre cel mai apropriat McDonalds. Si pana acum 4 ani si eu creadeam ca vorbesc engleza fluent, dar haideti sa va spun povestea mea cu asimilarea acestei limbi minunate.

Prima data cand am ajuns in Canada, in 2010, eram foarte sigura si increzatoare in engleza mea, ce sa mai, nimeni nu era cu balonul mai umflat decat mine, credeam ca va fi floare la ureche. Si da, pot spune, fara falsa modestie, engleza mea a fost dintotdeauna destul de buna, chiar foarte buna, dar la nivel conversational, informal, relaxat. Cand, insa, am deschis gurita, si m-am comparat cu cei care s-au nascut aici, pe langa accentul proeminent (care, cica, suna spaniol si nu est european), am auzit neincredere si indoiala. Nu stiu de ce am avut impresia ca voi reusi sa stapanesc engleza si sa ma exprim in limba asta asa cum reusesc in romana. 

In primul rand, nu a contat cat de dezvoltat era vocabularul meu, ma stresa faptul ca vorbeam mai rar decat vorbeam in romana, faptul ca nu imi sustineam argumentele la fel de bine si clar atunci cand purtam discutii de "categorie grea", faptul ca ma gandeam inainte sa folosesc neologisme, si mai ales faptul ca mi-am dat seama cat de mult mai am de invatat. Si am trecut prin toate astea avand un background bogat in folosirea limbii engleze. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost sa o iau de la zero sau de la aproape zero. 

Si ce am facut de atunci? M-am pus nenica pe citit o multime de carti in limba engleza, am devenit un burete, am deschis bine urechile la conversatiile din jurul meu, si am invatat. Accentul nu mi-a disparut complet, si nici nu vreau sa dispara, pentru ca imi spune povestea, pentru ca e ceea ce sunt, ceea ce ma reprezinta. Dar continui sa invat. In fiecare zi invat cate un cuvant nou, un nou inteles pentru un cuvant deja stiut, arhaisme, neologisme, zicale. Si cred ca voi mai invata multi ani de acum incolo. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, pana si cand vine vorba de limba romana, invat, invat si iar invat.