De ce iti multumesc eu tie, draga Romanie?

Draga Romanie,

Stiu ca scrisoarea asta e putin intarziata,  si sper sa ma ierti pentru asta, dar as vrea sa iti multumesc. Da, sa iti multumesc. Nu ma intelege gresit, am si o multime de nemultumiri la adresa ta, ce se vor face auzite pe parcurs, dar de data asta vreau sa iti multumesc.

As vrea sa iti multumesc sincer, pentru ca, fie ca a fost intentia ta sau nu, mi-ai oferit un avantaj considerabil in viata. Si nu numai mie, ci si multor altor copii ai tai.

Ohooo, si am atatea motive sa iti multumesc. Pentru ca:

1. Ai facut in asa fel, incat a trebuit sa imi iau cate un job sau chiar si doua,  inca de cand am terminat liceul, pentru ca sa ma pot bucura de tot ce am vrut sa ma bucur, fara sa imi impovarez parintii. Am invatat de devreme, inca de cand am inceput sa fiu student, ce inseamna sa am responsabilitati, sa am un program fix, sa imi manevrez cu grija banii, si sa nu traiesc pe principiul ca timpul e nelimitat, si ca orice poate fi amanat.

2. M-ai invatat ca lumea poate fi nedreapta, ca multi se ghideaza dupa mirosul tentant, molipsitor al banilor, si ca trebuie sa imi selectez cu atentie persoanele ce ma inconjoara.

3. M-ai invatat sa nu visez cu ochii deschisi, sa nu fiu naiva (desi la capitolul asta mai am de lucrat), sa nu astept ca oportunitatile sa imi bata la usa, ci sa alerg dupa fiecare sansa,  sa insist, sa nu renunt.

4. M-ai invatat ca aruncatul vinei de pe proprii umeri, aratatul cu degetul, cautarea perpetua a unui tap ispasitor nu ajuta la nimic, nu produce nici o schimbare, nu incurajeaza o crestere, ba mai mult, e o pierdere de timp si o irosire de energie.

5. M-ai invatat sa ma astept ca viata sa fie grea, sa ma astept ca lucrurile sa nu mearga struna, sa ma astept la piedici, m-ai invatat sa nu fiu usor dezamagita.

6. M-ai invatat ca oamenii mint, ca oameni incompententi pot avea pozitii cu autoritate, m-ai invatat ca succesul e arbitrar.

M-ai invatat toate astea, si poate si mai multe. M-ai invatat sa fiu ambitioasa, sa vreau sa demonstrez ceva, sa vreau sa lupt pentru ceva mai bun, sa nu ma las speriata de piedici. M-ai invatat ca lucrurile bune vin greu, si ca rabdarea este cruciala.

Si, iata, acum traiesc intr-o societate in care oamenii considera ca timp este berechet, ca totul o sa fie bine, oameni pentru care viata a fost usoara, oameni pentru care procesul de maturizare incepe mult mai tarziu, si nu simt decat ca am un mare avantaj.

M-ai invatat sa fiu puternica, iar pentru asta, dar numai pentru asta, nu pot decat sa iti multumesc.

Cand "gata" e chiar gata?

In ultimele zile am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la cei ca mine. Cei ce sunt in aceeasi barca... minunata barca a imigrarii. Ce simt oamenii astia? Cum isi petrec vietile? Cum se vad aici? Cum vad oamenii din jur? Desigur, vorbesc despre asta cu prietenii romani de aici, impartasim idei, sfaturi, indoieli, avem ceva foarte important in comun, si anume ca suntem departe de locul ce, pana recent, l-am numit "casa".  Dar daca, ceea ce nu avem in comun e cat de bine ne simtim departe de casa?

Pentru cei ce nu au "experimentat" imigrarea, poate toate lucrurile astea nu au sens, nu au de unde sa stie cum e sa spui "stop" unei vieti pe care ai trait-o timp de multi ani, unei vieti in care te simti comfortabil, unei vieti in care te-ai dezvoltat ca si individ, singurei vieti pe care o stii.  Dar, o spun eu, daca nu e deja evident: e foarte greu.

E un fel de punct, si de la capat. E ca si cum te-ai naste din nou, doar ca, de data asta, nu esti nou-nascut, esti om in toate firea, esti "construit" intr-un anume fel, ti-ai sedimentat un anumit sistem de valori, ti-ai format o viziune despre viata, ti-ai exprimat opinii, ti-ai creat tabieturi, poate chiar ai crezut ca te cunosti.

In momentul in care iti schimbi "casa", tot ce ai stiut pana atunci se reseteaza, si te trezesti intr-o mare de necunoscuti, fara habar incotro sa o apuci, doar cu speranta ca, intr-un fel sau altul, iti vei gasi calea. Experienta mea, din fericire, a fost mai usoara, pentru ca, inca de mica, am stiut ca nu vreau sa raman in Romania, si mai mult decat atat, nu ma simteam acasa in Romania, simteam cumva ca aripile imi sunt taiate in Romania (despre "despartirea" mea de Romania voi vorbi in alta postare), dar asta nu schimba cu nimic faptul ca tot e greu. Tot nu ii ai alaturi pe cei pe care ii iubesti, tot trebuie sa iti schimbi radical viata, tot vei avea in suflet nostalgia tarisoarei iubite, dar, in ciuda dorului, stii ca esti in locul in care poti creste cu adevarat, stii ca traiesti  undeva unde poate ai mai multe oportunitati. Si e bine, e o experienta purificatoare, pentru ca, sa fim sinceri, oriunde ne-am afla in lumea asta (inclusiv in Romania), nu vom trai niciodata vieti perfecte, in care nu renuntam la nimic, vieti in care tot ce se intampla e in favoarea noastra.

Dar ce te faci atunci cand treci prin toate aceste schimbari, atunci cand iti muti viata dintr-o parte a lumii in alta, cand incerci sa o iei de la capat, dar concluzionezi ca nu e pentru tine, ca nu te reprezinta, ca nu te face fericit, si vrei inapoi? Inapoi unde te-ai nascut, de unde ai crescut, de unde ai pornit? Cred ca persoanele care trec prin asa ceva, persoanele care, in ciuda a toate eforturile depuse pentru a parasi Romania, in ciuda tuturor sacrificiilor, decid sa se intoarca,  persoanele ce au curajul sa recunoasca atunci cand un anumit stil de viata nu e pentru ei, sunt incredibili, iar pentru ei, palaria jos! Palaria jos pentru cei ce decid sa nu se piarda, sa nu isi abandoneze sinele, si spun cu tarie: "Vreau inapoi acasa!".

Gata cu nunta si cu toate nebuniile

"Doamne, cat de frumos a fost!", exact asta imi vine in minte de fiecare data cand ma gandesc la nunta noastra, pardon, nuntile noastre :).  Fiecare din ele a fost speciala, si fiecare a fost diferita, asa cum si eu si el suntem diferiti, si provenim din culturi diferite. Faptul ca am sarbatorit si in felul lui, si in al meu, a facut uniunea noastra mai frumoasa, mai plina de inteles. Postarea asta va fi despre ce am simtit, despre ce a insemnat sa ne casatorim, pentru ca nu as putea sa imi continui viata ca si cand nimic nu s-a intamplat, fara sa dezvalui emotiile prin care am trecut in acele 2 zile minunate.

Prima dintre nunti, cea care a sarbatorit cununia noastra civila, a fost aici, in Toronto, si nu a fost o nunta conventionala, am vrut sa fie ceva mai relaxat. Chiar daca a trebuit sa fie o nunta, pentru familia si prietenii lui Andrew, am incercat sa nu ne cauzam prea multe batai de cap, si sa ne concentram asupra esentialului, si anume, ca ne luam si gata cu "burlacia". A fost o petrecere la care am purtat o rochie de mireasa scurta, o petrecere tip cocktail, la care s-a mancat, s-a baut pe saturate, la care s-a ras si s-a plans.

Cununia civila a avut loc la primaria din Toronto, si m-a luat putin pe nepregatite pentru ca, in primul rand, nu e ca in Romania, unde, probabil, e mai lung timpul de asteptare in afara salii decat timpul efectiv de oficiere a casatoriei. Nu, aici toata treaba a durat cel putin 20 de minute, timp in care judecatoarea ne-a vorbit pe indelete despre familie, despre responsabilitate si intelegere,  ba chiar ne-a recitat si poezii :), iar oficierea nu se incheie inainte ca mirii sa faca schimb de juraminte. Momentul acela, al schimbului de juraminte, a fost magic, cand ne-am uitat unul in ochii celuilalt, si ne-am jurat sus si tare (pe bune!) ca vom fi alaturi unul de celalalt pentru totdeauna, si multe alte lucruri frumoase. A fost ca si cum, in camera aia, eram doar noi doi, si atat. Cand lucrurile nu se intampla rapid, pe banda rulanta,  chiar ai timp sa internalizezi, sa fii prezent, sa constientizezi ce s-a intamplat, si sa te bucuri. Si pentru asta sunt recunoscatoare, ca acel moment si-a lasat o amprenta adanca in mintea mea, adanca si frumoasa.

Dupa ceremonia de la primarie, am avut nunta, petrecerea, sau cum vreti sa ii spuneti, si totul a fost destul de relaxant, cu exceptia faptului ca nu mi-am dat seama ca aici se tin discursuri, si bineinteles ca invitatii s-au asteptat la asta din partea noastra. Horror! Mai ales cand e pe nepusa masa. Ei bine, in cele din urma, ne-am descurcat, am inganat si noi acolo cateva cuvinte de multumire, cu vocile zugrumate de emotie, ca se lasase o liniste ca de mormant, si apoi petrecerea a continuat. Dupa noi, si parintii, si fratii au tinut discursuri, si inca o data am simtit emotiile la intensitate maxima.

Mi s-a parut foarte frumos obiceiul asta de a tine discursuri, de a verbaliza ceea ce simti, de a-ti exprima multumirea, si mi se pare ca intareste si legaturile intre oameni, ii apropie.

Nunta din Romania a fost ca o poveste. Cel putin asa mi-o amintesc eu. Am fost atat de emotionata, atat de bucuroasa ca cei dragi imi sunt alaturi, atat de coplesita de fericire, incat am si uitat sa mananc (si nici nu mi-a fost foame!). Cununia religioasa (si da, stiu ca multi dintre voi veti spune ca e super boring) a fost plina de  intelepciune, am resimtit-o pana in adancul oaselor (atat la propriu, pentru ca nu e nimic mai dureros decat sa stai intr-un loc, si sa iti muti greutatea corpului de pe un picior pe altul, cand porti tocuri de 12 cm, cat si la figurat pentru ca a fost un adevarat ritual, care a solidificat legatura dintre noi).

Nu stiu cum sa exprim mai bine in cuvinte... dar sa fii martor, si mai ales actor principal, la o asemenea ceremonie, cand totul parca este facut cu un scop, cand trebuie sa tii persoana iubita de mana si sa sarbatoresti uniunea voastra, ce sa mai, e ca o poveste. Cununia religioasa a fost, fara doar si poate,  cel mai emotionant moment, moment ce parca a pecetluit legatura noastra, ce ne-a facut constienti de ceea e insemnam unul pentru altul.

Iar de petrecere, ce sa mai zic. Am dansat de la inceput si pana la sfarsit, m-am distrat, am ras, mi-am vazut prietenii la un loc. Mai mult de atat chiar nu puteam cere!