Ti s-a intamplat vreodata sa alergi cu atata viteza, concentrare si determinare prin viata incat sa uiti sa o mai traiesti? Te trezesti dupa un timp, bine ar fi sa fie scurt, in care realizezi ca ai uitat de tine, ai uitat de ceilalti, ai uitat ca a fost iarna... Cred ca este un fapt des intalnit peste tot.... alergam constant dupa vise, idealuri, recompense, avand falsa iluzie ca este parte a vietii, dar apoi regretam ca nu am trait-o suficient. Sacrificam totul pentru un vis, dar cand se indeplineste, acest sacrificiu pare mult prea mare pentru recompensa ce a adus-o. Regreti cand faci sacrificii, dar regreti si cand nu le faci.
Traim intr-o lume plina de paradoxuri, dileme si fapte ce nu au sens. Ne setam un scop, si asemenea unor mici masinarii incercam sa il indeplinim pentru ca, spunem noi, vom fi mai fericiti. Dar imediat ce ne indeplinim un scop, ce facem? Suntem mai fericiti? Ne simtim mai impliniti? Nu. Apare un alt scop dupa care ajungem sa fugim, ne invartim in acelasi cerc, care se mareste la infinit. Ajungem propriile victime. Desigur, traim intr-o lume in care cel mai bun supravietuieste. Dar spune-mi, unde se termina dorinta de a fi mai bun si unde incepe sentimentul de a fi captivul propriilor idealuri?
Cineva mi-a zis odata ca scriu trunchiat, parca imi intrerup gandurile, si asa este.... imi simt gandurile intrerupte de alte ganduri, idealurile se elimina unele pe altele, dar noi continuam sa fugim... asa e viata, nu?
foarte bine spus, imi place cum scrii...putin sarcastic dar ai de ce
ReplyDelete